Toată lumea s-a apropiat instinctiv.
Femeia ținea cutia în mâini și privea nedumerită înăuntru.
Nu era niciun premiu.
Niciun voucher.
Niciun cadou.
Salvamarul a scos cu grijă din cutie câteva fotografii mari, protejate în folii transparente.
Prima fotografie îl arăta pe David zâmbind în timp ce construia castelul.
A doua surprindea castelul terminat, luminat de soarele amiezii, cu toate cele patru turnuri ridicate.
În a treia fotografie apărea chiar femeia, în clipa în care lovea primul turn cu piciorul.
Pe plajă s-a făcut liniște.
Femeia a încercat să râdă.
— Și? Ce înseamnă asta?
Salvamarul a rămas calm.
— În fiecare vară organizăm un concurs pentru copii. Voluntarii fotografiază toate construcțiile înainte de jurizare.
A ridicat fotografia cu David.
— Acest băiețel era unul dintre participanți.
Apoi a ridicat fotografia în care femeia distrugea castelul.
— Iar dumneavoastră ați fost surprinsă distrugând intenționat lucrarea unui copil.
Câțiva turiști au început să murmure.
O femeie din apropiere a spus încet:
— Am văzut și eu ce a făcut.
Un tată care își ținea fetița de mână a dat din cap.
— Copilul nici măcar nu apucase să termine.
Femeia a devenit tot mai agitată.
— Era doar un castel de nisip!
Salvamarul s-a uitat spre David.
— Pentru dumneavoastră poate.
Dar pentru el însemna mult mai mult.
S-a apropiat de băiat și a îngenuncheat lângă el.
— Mi-au spus colegii că acest castel era construit în memoria tatălui tău.
David a dat încet din cap.
— În fiecare an făceam unul împreună…
Salvamarul și-a scos șapca pentru câteva clipe, în semn de respect.
Apoi s-a ridicat și s-a întors spre femeie.
— Administratorii plajei au decis să vă roage să părăsiți zona pentru comportament agresiv față de alți turiști.
Femeia a început să protesteze.
— Nu puteți să mă dați afară pentru atât!
Un reprezentant al administrației plajei, care urmărea scena de la câțiva metri distanță, s-a apropiat.
— Doamnă, regulamentul prevede că turiștii care distrug intenționat bunurile sau amenajările altor persoane și provoacă scandal pot fi invitați să părăsească plaja administrată.
Femeia și-a strâns lucrurile bombănind.
În timp ce pleca, aproape nimeni nu o mai privea.
Toți ochii erau îndreptați spre David.
După câteva minute, salvamarul s-a apropiat din nou de noi.
De data aceasta nu mai avea cutia în mâini.
Avea o fotografie mare, imprimată chiar în acea dimineață de fotograful concursului.
Castelul apărea exact așa cum îl terminase David.
Turnurile erau întregi.
Șanțurile pline cu apă.
Iar stegulețul României era așezat digital în vârful celui mai înalt turn, după descrierea pe care David le-o făcuse voluntarilor.
În partea de jos era scris simplu:
**„Pentru un tată care va rămâne mereu în inima fiului său.”**
David a mângâiat fotografia cu vârful degetelor.
— Așa trebuia să arate…
Salvamarul a zâmbit.
— Și mai avem o surpriză.
Fără să spună altceva, a fluierat scurt.
Din toate părțile plajei au început să vină copii.
Unii cu găletușe.
Alții cu lopeți.
Părinții îi urmau în tăcere.
Un băiețel s-a apropiat primul de David.
— Te ajutăm să-l reconstruim?
David m-a privit.
Avea ochii plini de lacrimi.
Dar de data aceasta zâmbea.
În mai puțin de o oră, peste douăzeci de copii lucrau împreună.
Nimeni nu întreba cine este.
Nimeni nu întreba de ce.
Construiau.
Exact cum făcuse cândva împreună cu tatăl lui.
Când ultimul turn a fost gata, David a scos din buzunar micul steguleț.
L-a înfipt încet în vârf.
A privit câteva clipe spre mare.
— Acum cred că tata chiar îl poate vedea.
Nu am reușit să-mi opresc lacrimile.
L-am îmbrățișat strâns.
În jurul nostru, oamenii au început să aplaude.
Nu pentru castel.
Ci pentru un băiețel care învățase că există oameni care aleg să distrugă…
dar și mult mai mulți care aleg să construiască la loc.