Vasile a izbucnit în râs.
Un râs scurt, forțat.
— Hai, Cătălina… lasă glumele.
Am împins dosarul puțin mai aproape de el.
— Nu glumesc.
A deschis prima pagină fără prea mare interes.
După câteva secunde, expresia i s-a schimbat.
A început să răsfoiască tot mai repede.
Contractul de vânzare-cumpărare.
Extrasul de carte funciară.
Declarația notarială.
Documentele de plată.
Peste tot apărea același nume.
“Cătălina Ionescu”
— Nu… nu se poate…
Vocea îi tremura.
— Ba se poate.
M-am așezat din nou la masă.
— Apartamentul l-am cumpărat cu trei luni înainte de nuntă, folosind banii obținuți din vânzarea casei bunicii mele și economiile mele. Totul este dovedit.
Vasile clătina din cap.
— Dar… am locuit aici împreună atâția ani…
— Da.
— Am plătit și eu facturi.
— Ai contribuit la cheltuielile casei, nu la cumpărarea ei.
A rămas tăcut.
Își dădea seama că fiecare document îi spulbera planurile.
— O să merg la avocat.
— Te încurajez să o faci.
Va primi exact aceleași acte.
A închis dosarul cu un gest nervos.
— Și ce vrei să faci acum?
— Exact ce mi-ai propus și tu.
Să ne despărțim.
Doar că apartamentul nu se vinde.
Eu rămân aici.
Tu pleci.
Pentru prima dată în toți anii noștri de căsnicie, Vasile părea cu adevărat speriat.
— Dar unde să mă duc?
L-am privit câteva clipe.
— La femeia pentru care ai fost dispus să arunci douăzeci de ani de căsnicie.
Nu a mai spus nimic.
A doua zi și-a strâns hainele în două valize.
Înainte să iasă pe ușă, s-a întors spre mine.
Avea privirea obosită.
— Chiar s-a terminat?
Am încuviințat încet.
— Nu s-a terminat ieri.
S-a terminat în ziua în care ai ales să minți și ai crezut că nu voi afla niciodată.
Ușa s-a închis încet în urma lui.
În apartament s-a așternut o liniște pe care nu o mai simțisem de ani întregi.
Câteva zile mai târziu, telefonul a sunat.
Era Loredana.
Am răspuns.
— Bună, Cătălina… Vasile este la tine?
Am rămas câteva secunde fără să spun nimic.
— Nu. De ce?
Vocea ei s-a schimbat imediat.
— Pentru că… după ce a aflat că apartamentul nu se vinde și că nu primește niciun ban, și-a făcut bagajele și a venit la mine.
Am închis ochii.
Știam deja ce urma.
— Și?
— I-am spus că nu poate rămâne.
Eu credeam că începe o viață nouă… nu că vine fără nimic și fără niciun plan.
Pentru prima dată, am simțit milă.
Nu pentru că îl mai iubeam.
Ci pentru că văzuse prea târziu valoarea lucrurilor pe care le pierduse.
Am închis telefonul fără alte explicații.
M-am dus la fereastră și am privit apartamentul în care îmi petrecusem aproape jumătate din viață.
Nu mai era casa unei căsnicii eșuate.
Era, din nou, casa mea.
Și pentru prima dată după foarte mulți ani, liniștea dinăuntrul ei semăna cu începutul unei vieți noi.