M-am uitat din nou la bărbatul din fața mea.
Avea lacrimi pe obraji și mâinile întinse spre mine.
Nu înțelegeam de ce plânge.
Nu înțelegeam de ce mama îi spunea…
„Este tata.”
Pentru mine, tata era o fotografie.
Omul din fața mea era un străin.
Am făcut un pas mic.
Apoi încă unul.
El nu s-a mișcat.
Doar mă privea.
Când am ajuns aproape, m-a întrebat cu vocea tremurândă:
— Pot… să te îmbrățișez?
Am ridicat din umeri.
Nu știam dacă trebuie să spun da sau nu.
Dar în clipa următoare m-a strâns la piept.
Îmi amintesc și acum mirosul acela.
Mirosea a soare.
A praf.
A transpirație.
A drum lung.
Și a dor.
Atunci n-am înțeles.
Astăzi știu că mirosea a anii în care muncise departe de noi.
Timp de o lună, tata a încercat să recupereze șase ani.
M-a învățat să merg pe bicicletă.
Mi-a făcut o praștie dintr-o creangă de alun.
M-a dus la pescuit pe râul din sat.
Seara stăteam pe prispă și îmi spunea povești despre Spania.
Eu îl ascultam fascinat.
În fiecare zi începeam să-l strig mai ușor…
„Tată.”
Dar luna aceea a trecut prea repede.
Într-o dimineață, am văzut din nou cele două genți în hol.
Am simțit imediat ce urma.
— Pleci?
El a lăsat capul în jos.
— Doar pentru o vreme, băiete.
Mai strâng niște bani și mă întorc.
De data asta rămân definitiv.
L-am crezut.
Cum să nu-l cred?
Era tata.
Au mai trecut însă ani.
Alte telefoane.
Alte promisiuni.
Alte veri în care îl așteptam la poartă.
Și de fiecare dată pleca din nou.
Abia după foarte mult timp s-a întors definitiv.
Nu mai era bărbatul puternic care îngenunchease în curte.
Avea părul alb.
Spatele încovoiat.
Mâinile deformate de muncă.
Într-o seară stăteam amândoi pe prispă.
Priveam apusul fără să spunem nimic.
La un moment dat, tata a rupt tăcerea.
— Știi care e cea mai mare durere a mea?
Am dat din cap că nu.
A oftat adânc.
— Ți-am trimis bani.
Ți-am cumpărat haine.
Ți-am făcut casă.
Ți-am dat tot ce-am putut…
Dar nu ți-am dat timpul meu.
Și timpul…
e singurul lucru pe care un tată nu-l mai poate cumpăra niciodată.
Nu am găsit niciun răspuns.
I-am prins doar mâna între palmele mele.
Așa cum ar fi trebuit, poate, să o fac încă din ziua în care îl văzusem plângând în poarta casei.
Astăzi tata nu mai este.
Dar de fiecare dată când trec pe lângă poarta aceea veche îmi amintesc de omul cu două genți grele care s-a întors din străinătate crezând că își poate recupera copilăria fiului său.
Și am înțeles un lucru pe care niciun copil nu ar trebui să-l învețe atât de târziu.
Uneori, părinții pleacă departe ca să ne ofere o viață mai bună.
Dar niciun ban din lume nu poate înlocui anii în care un copil ar fi vrut doar să audă, în fiecare seară:
„Noapte bună, puiule. Tata este acasă.”