Andrei a rămas câteva clipe cu cartea în mână.
Nu mai vedea coperțile.
Nu mai vedea biblioteca.
Îl vedea doar pe tatăl lui, un profesor care își petrecuse viața înconjurat de cărți și care ajunsese acum să le pună în cutii, una câte una.
— Tată… spune-mi adevărul.
Domnul Ilie a oftat adânc.
— Nu e nimic grav, măi băiete. Doar că luna asta au venit întreținerea, medicamentele și o reparație la baie. Pensia nu mi-a mai ajuns.
Andrei a rămas fără cuvinte.
— Și de ce nu m-ai sunat?
— Pentru că ai viața ta.
— Iar tu?
Bătrânul a zâmbit trist.
— Eu sunt bătrân. Mă descurc.
Andrei a simțit că i se strânge pieptul.
— Te descurci… vânzând ceea ce ai iubit toată viața?
Domnul Ilie și-a trecut palma peste una dintre cărți.
— Cărțile nu țin de foame, Andrei.
Au urmat câteva secunde de liniște.
Apoi Andrei a luat bilețelul cu „Cărți de vânzare”, l-a rupt încet și l-a aruncat în coșul de gunoi.
— Nu se vinde nimic.
— Nu poți hotărî tu.
— Ba da.
Sunt fiul tău.
Și am întârziat prea mult.
Bătrânul a încercat să protesteze.
— Nu vreau bani.
Andrei i-a prins mâinile.
— Nu sunt bani.
Sunt grijă.
Și trebuia să ți-o arăt cu mult înainte.
În după-amiaza aceea au scos toate cărțile din cutie.
Le-au așezat din nou pe rafturi.
Domnul Ilie le atingea una câte una.
— Din asta îi citeam mamei tale poezii.
— Pe asta mi-au dăruit-o elevii când am ieșit la pensie.
— Iar pe asta ți-am cumpărat-o ție când aveai doisprezece ani și voiai să devii scriitor.
Andrei asculta fără să-l întrerupă.
Pentru prima dată după foarte mulți ani nu mai era patronul unei firme.
Era doar băiatul care crescuse printre rafturile acelei biblioteci.
A doua zi i-a achitat toate facturile.
A cumpărat medicamentele.
A umplut frigiderul.
Dar surpriza cea mai mare a venit câteva zile mai târziu.
Andrei a luat legătura cu școala unde tatăl lui predase aproape patruzeci de ani.
Foști elevi au venit din mai multe orașe.
Unii erau medici.
Alții profesori.
Ingineri.
Avocați.
Când domnul Ilie a intrat în sala de festivități, toți s-au ridicat în picioare și au început să aplaude.
O femeie s-a apropiat plângând.
— Domnule profesor… dumneavoastră ați fost primul om care a crezut în mine. Astăzi sunt medic și n-am uitat niciodată ce mi-ați spus.
Un alt fost elev i-a strâns mâna.
— Dacă nu erați dumneavoastră, abandonam școala în clasa a opta.
Domnul Ilie nu mai putea rosti niciun cuvânt.
Lacrimile îi curgeau în tăcere.
Andrei îl privea din ultimul rând și înțelegea, în sfârșit, cât de bogat fusese tatăl lui toată viața.
Nu în bani.
Ci în oamenii pe care îi formase.
Seara, întorși acasă, au așezat din nou cartea cu dedicația din 1989 pe primul raft al bibliotecii.
Lângă ea, Andrei a pus un bilețel scris de mâna lui.
„Pentru profesorul Ilie Radu. Omul care m-a învățat că adevărata avere nu se păstrează într-un cont, ci în inimile oamenilor pe care îi ajuți. Cu dragoste și recunoștință, fiul tău.”
Domnul Ilie a citit mesajul de mai multe ori.
Apoi și-a ridicat privirea spre fotografia soției sale.
— Ai văzut, Marie?
Băiatul nostru s-a întors acasă.
Din ziua aceea, Andrei și-a făcut o promisiune.
În fiecare joi seară, indiferent câte ședințe avea sau câte telefoane îl așteptau, urca la etajul patru.
Nu pentru facturi.
Nu pentru bani.
Ci pentru omul care, cu mulți ani în urmă, renunțase la tot ca fiul lui să poată avea un viitor.
Și a înțeles că uneori cea mai mare datorie a unui copil nu este să-și iubească părinții în gând.
Ci să le bată la ușă cât încă mai pot spune:
— Intră, măi băiete… te așteptam.