Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Am ieșit din apartament și am închis ușa în urma mea.
Pentru câteva secunde am rămas pe palier.
Îmi tremurau mâinile.
Nu de frică.
De furie.
Din sufragerie se auzeau vocile invitaților, iar peste ele vocea Marianei:
— Sorin, du-te după ea! Nu poate să ne lase așa!
Aproape că m-am întors.
Așa făcusem ani întregi.
Cedam.
Reparam.
Salvam situația.
Mă întorceam ca să nu se supere nimeni.
Dar de data aceasta am apăsat butonul liftului.
Telefonul a început să sune înainte să ajung la parter.
Sorin.
Am respins apelul.
A sunat din nou.
Apoi a venit mesajul:
„Cristina, termină prostiile și întoarce-te. Avem 20 de oameni în casă.”
M-am uitat câteva secunde la ecran.
I-am răspuns:
„Știu. Pune-ți șorțul.”
Apoi mi-am închis telefonul.
Nu aveam niciun plan.
Știam doar că nu aveam de gând să-mi petrec ziua de naștere cărând platouri pentru oamenii invitați de soacra mea.
Am sunat-o pe Laura, cea mai bună prietenă a mea.
— Ce faci în seara asta?
— Nimic. De ce?
— Vrei să ieși cu mine?
— Cristina, tu nu ai petrecerea Marianei?
Am râs.
— Mariana are petrecerea Marianei. Eu am ziua mea.
A tăcut.
— Unde ești?
— În fața blocului.
— Nu pleca. Vin după tine.
Patruzeci de minute mai târziu stăteam într-un restaurant mic din centrul Bucureștiului.
Laura mai chemase două prietene.
Când le-am povestit ce se întâmplase, au rămas cu paharele în aer.
— Stai puțin, spuse Laura. Era și ziua ta și el ți-a dat un șorț?
— În fața tuturor.
— Iar tu ai plecat?
Am dat din cap.
Laura ridică paharul.
— Atunci pentru asta bem.
— Pentru ce?
— Pentru prima dată când ai spus „nu”.
Am zâmbit.
Chelnerul aduse un desert mic cu o lumânare.
— La mulți ani!
Și, pentru prima dată în acea zi, cineva îmi spusese acele cuvinte ca și cum ziua mea chiar conta.
În timp ce noi râdeam, acasă lucrurile nu mergeau la fel de bine.
Am aflat asta mai târziu.
Sorin nu știa unde țineam platourile mari.
Nu știa ce aperitive trebuiau încălzite.
Nu știa unde era cafeaua.
Nu știa că friptura trebuia scoasă din cuptor la o anumită oră.
Nu știa ce prăjituri trebuiau puse primele.
Pentru că nu se ocupase de nimic.
Mariana încercase să preia conducerea.
— Sorin, adu cafelele!
— Mamă, nu știu să folosesc espressorul ăsta!
— Atunci fă la ibric!
— Unde ține Cristina cafeaua?
În bucătărie se adunaseră farfurii.
În sufragerie, invitații începuseră să întrebe când vine felul principal.
Unul dintre platourile calde fusese uitat în cuptor.
Pâinea se terminase.
Gheața se terminase.
Iar tortul încă stătea neatins în frigider.
La un moment dat, una dintre mătușile lui Sorin îi spusese Marianei:
— Dar Cristina unde este? Parcă e și ziua ei astăzi.
Mariana răspunsese:
— S-a supărat dintr-o prostie.
— Ce prostie?
Sorin încercase să schimbe subiectul.
Numai că femeia care ne văzuse lângă șorț intervenise:
— Eu am văzut ce s-a întâmplat.
Și atunci adevărul circulase repede în jurul mesei.
Că era și ziua mea.
Că eu pregătisem petrecerea.
Că Sorin îmi ceruse să pun șorțul și să servesc.
Că Mariana îmi spusese în fața tuturor că „astăzi nu este despre mine”.
Din câte am aflat, atmosfera se schimbase complet.
Câțiva invitați plecaseră devreme.
Alții începuseră să strângă singuri farfuriile.
Iar mătușa îi spusese direct lui Sorin:
— Dacă soțul meu mi-ar fi făcut așa ceva de ziua mea, nu mai găsea nici șorțul, nici nevasta când ajungea acasă.
Am râs când am auzit asta mai târziu.
Dar în seara aceea nu știam nimic.
La restaurant, prietenele mele mi-au cântat „La mulți ani”.
Am primit o felie de tort.
Am băut un pahar de vin.
Am făcut fotografii în rochia pentru care economisisem luni întregi.
Și nu am servit pe nimeni.
Era aproape miezul nopții când am pornit spre casă.
În taxi mi-am deschis telefonul.
Aveam 17 apeluri pierdute.
Nouă de la Sorin.
Opt de la Mariana.
Și o mulțime de mesaje.
Primele erau furioase.
„Unde ești?”
„Întoarce-te imediat.”
„Ne faci de râs.”
Apoi tonul se schimbase.
„Unde sunt platourile?”
„La câte grade trebuia cuptorul?”
„Cristina, răspunde măcar la telefon.”
Ultimul mesaj venise de la Sorin cu douăzeci de minute înainte:
„Trebuie să vorbim.”
Am răspuns:
„Da. Trebuie.”
Când am deschis ușa apartamentului, am rămas câteva secunde nemișcată.
Petrecerea se terminase.
Pahare pe masă.
Farfurii în chiuvetă.
Șervețele mototolite.
Două sticle goale lângă canapea.
Pe masă mai rămăseseră câteva platouri.
Iar în mijlocul sufrageriei stătea Sorin.
Singur.
Mariana plecase.
— În sfârșit, spuse el.
Mi-am lăsat geanta pe scaun.
— La mulți ani, Cristina.
M-am oprit.
Era prima dată când soțul meu îmi spunea asta în ziua respectivă.
— Mulțumesc.
Sorin își trecu mâna prin păr.
— A fost un dezastru.
— Petrecerea?
— Da.
— Îmi pare rău.
S-a uitat la mine.
— Nu, nu-ți pare.
— Ai dreptate. Nu-mi pare.
Tăcere.
— Mama a plâns.
— De ce?
— Pentru că s-a simțit umilită.
Am izbucnit într-un râs scurt.
— Mariana s-a simțit umilită?
— Cristina…
— Eu ce trebuia să simt când mi-ai întins un șorț în fața a douăzeci de oameni, chiar de ziua mea?
— N-am vrut să…
— Ba ai vrut.
Sorin tăcu.
— Ai vrut exact ceea ce ai făcut. Voiai să-mi pun șorțul peste rochia mea și să vă servesc. Doar că nu te-ai gândit că aș putea refuza.
Și-a coborât privirea.
— Ai dreptate.
Nu mă așteptasem la răspuns.
— Ce?
— Ai dreptate.
S-a așezat.
— După ce ai plecat, la început am fost furios. Am crezut că faci o scenă.
— Știu.
— După vreo oră nu mai credeam asta.
M-am uitat spre bucătărie.
— Pentru că a trebuit să servești singur?
— Și pentru asta.
Apoi mă privi.
— Dar mai ales pentru că mătușa Adriana m-a întrebat de ce nu ți-am cumpărat nici măcar un tort.
Am tăcut.
— Și n-am avut ce să-i răspund.
Sorin își frecă palmele.
— Mi-am dat seama că nici măcar nu ți-am luat un cadou.
Adevărul era că observasem.
Doar că mă duruse prea tare ca să spun.
— Pentru mama ai avut timp.
— Da.
— Flori?
— Da.
— Cadou?
— Da.
— Și pentru mine?
Nu răspunse.
— Exact.
Am început să merg spre dormitor.
— Cristina, așteaptă.
M-am întors.
— Îmi pare rău.
— Pentru petrecerea ratată?
— Pentru felul în care te-am tratat.
L-am privit.
— Știi ce este cel mai rău?
— Ce?
— Că șorțul nu a fost problema.
Sorin mă privi nedumerit.
— Problema este că ți s-a părut normal.
Nu mai spuse nimic.
— Ți s-a părut normal ca eu să gătesc, să fac curățenie, să aranjez masa, să primesc invitații și apoi să-i servesc. De ziua mea. Iar tu să stai la masă.
— N-am văzut lucrurile așa.
— Tocmai asta este problema.
Am intrat în dormitor.
Nu am plecat din căsnicie în seara aceea.
Dar nici nu am acceptat ca totul să revină la normal a doua zi.
Dimineață, când m-am trezit, vasele dispăruseră din chiuvetă.
Sorin făcuse curățenie.
Pe masa din bucătărie era cafea.
Lângă ceașca mea se afla o foaie.
Nu era o felicitare.
Era o listă.
„Cumpărături.
Gătit.
Curățenie.
Rufe.
Musafiri.
Vizite la ai mei.”
Lângă fiecare scrisese cine se ocupase până atunci.
Numele meu apărea aproape peste tot.
Sorin stătea în prag.
— Am făcut lista azi-noapte.
Am ridicat privirea.
— Și?
— Și mi-e rușine.
A luat un pix.
A tras o linie verticală prin mijlocul foii.
— De azi împărțim.
— Nu vreau promisiuni făcute pentru că te simți vinovat.
— Atunci nu mă crede.
A pus pixul jos.
— Uită-te la ce fac.
Asta am făcut.
În următoarele luni, Sorin a început să se schimbe.
Nu spectaculos.
Nu peste noapte.
Dar real.
Gătea.
Făcea cumpărături.
Spăla.
Când veneau rudele lui, el pregătea casa împreună cu mine.
Iar când Mariana suna să anunțe că veneau șase persoane duminică la masă, Sorin nu mai răspundea:
„Sigur, Cristina se ocupă.”
Spunea:
— Vorbesc cu Cristina și vedem dacă ne convine.
Marianei nu i-a plăcut deloc.
Într-o duminică a izbucnit:
— De când trebuie să-i ceri voie nevestei ca să-ți primești mama?
Sorin i-a răspuns:
— De când am înțeles că este și casa ei, și timpul ei.
Am auzit conversația din bucătărie.
N-am spus nimic.
Doar am zâmbit.
Un an mai târziu, în dimineața zilei mele de naștere, am găsit o cutie pe pat.
Înăuntru era o rochie.
Nu era mai scumpă decât cea de anul trecut.
Dar lângă ea era un bilețel:
„La ora șapte avem rezervare. Nu gătești. Nu servești. Nu strângi nimic. La mulți ani.”
Am ieșit din dormitor.
Sorin pregătea cafeaua.
— Și mama ta?
A zâmbit.
— Își sărbătorește ziua mâine cu prietenele ei. I-am făcut rezervare la restaurant.
— Și nu mergem?
— Mergem la desert, dacă vrei. Astăzi e ziua ta.
M-am uitat la el câteva secunde.
— Ai învățat ceva anul trecut.
— Da.
— Ce?
Sorin se uită spre bucătărie.
Apoi spre mine.
— Că atunci când îi pui soției tale șorțul în brațe de ziua ei, există riscul foarte mare să ajungi să-l porți tu.
Am început să râd.
Și de data aceasta, când am îmbrăcat rochia de ziua mea, nu exista niciun șorț pregătit pentru mine.
Doar un soț care, în sfârșit, învățase să vadă femeia care îl purtase prea mult timp în loc să meargă alături de ea.