Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
M-am ridicat din pat și m-am apropiat de fereastră.
Câteva clipe mai târziu, l-am văzut pe Adrian ieșind din bloc.
Mergea repede, cu telefonul în mână.
S-a urcat în mașină și a plecat.
Nu l-am urmat imediat.
Îmi tremurau încă mâinile, iar mintea îmi spunea un singur lucru: nu face nimic la furie.
Paisprezece ani.
Paisprezece ani de căsnicie nu puteau dispărea într-o conversație auzită printr-o ușă.
Dar nici cuvintele lui nu puteau fi șterse.
„Ioana crede orice îi spun.”
Am intrat în baie, mi-am dat cu apă rece pe față și m-am privit în oglindă.
Nu mai voiam să fiu femeia aceea.
Femeia care credea orice.
M-am întors în dormitor și am văzut rochia pregătită pentru restaurant.
Pentru o clipă am vrut s-o arunc în dulap.
Apoi m-am răzgândit.
Am îmbrăcat-o.
Mi-am refăcut machiajul, mi-am luat geanta și am coborât.
Știam unde locuia Simona.
Fusesem acolo cu Adrian cu un an înainte, când își sărbătorise ziua de naștere.
Atunci îmi spusese, zâmbind:
— Ce bine că voi doi sunteți atât de relaxați. Alte soții ar fi geloase.
Îmi aminteam că râsesem.
Acum nu mai găseam nimic amuzant.
Am chemat un taxi și i-am dat șoferului adresa.
Pe drum, mă gândeam la toate lucrurile pe care le ignorasem.
Mesajele târzii.
Telefonul întors cu ecranul în jos.
Parola schimbată.
Delegațiile apărute din senin.
Parfumul străin pe care îl simțisem o dată pe cămașa lui.
Și Simona.
Întotdeauna Simona.
„Aproape ca o soră.”
Când taxiul a intrat pe strada ei, am văzut mașina lui Adrian.
Era parcată la câteva zeci de metri de bloc.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
Până atunci, undeva în mine mai existase o speranță absurdă.
Poate nu era ceea ce părea.
Poate mergea doar să discute cu ea.
Poate…
Nu.
Am coborât.
Nu m-am dus la ușa Simonei.
Nu voiam scandal pe scară.
Nu voiam să bat la ușă și să le ofer șansa să transforme totul într-o ceartă în care eu deveneam „soția isterică”.
M-am oprit pe trotuarul de vizavi.
Și am așteptat.
Au trecut aproape două ore.
La 00:17, ușa blocului s-a deschis.
Adrian a ieșit primul.
Simona era cu el.
Purta un palton deschis peste o rochie elegantă.
Adrian s-a întors spre ea.
Au vorbit câteva secunde.
Apoi Simona l-a îmbrățișat.
Nu ca pe un coleg.
Nu ca pe un frate.
Și când Adrian a sărutat-o, ultima urmă de îndoială a dispărut.
Am scos telefonul.
Am făcut o singură fotografie.
Nu aveam nevoie de zece.
Una era suficientă pentru mine.
Am plecat înainte să mă vadă.
În taxi, fotografia rămăsese deschisă pe ecran.
Mă uitam la ea și nu simțeam ceea ce mă așteptasem.
Nu voiam să țip.
Nu voiam s-o sun pe Simona.
Nu voiam să mă răzbun.
Simțeam doar o liniște rece.
Pentru prima dată după luni întregi, nu mai trebuia să mă întreb dacă îmi imaginez lucruri.
Știam.
Când am ajuns acasă, era aproape unu.
Am pus florile primite de la Adrian în chiuvetă.
Apoi m-am așezat la masa din bucătărie.
Nu am dormit.
Am scris pe o foaie tot ce auzisem în seara aceea, cât încă îmi aminteam exact.
Apoi am trimis fotografia pe adresa mea de e-mail.
Nu pentru Facebook.
Nu pentru prieteni.
Nu voiam spectacol.
Voiam să nu mai poată nimeni să mă convingă, peste câteva zile, că văzusem greșit.
La trei dimineața am sunat-o pe sora mea.
— Ioana? Ce s-a întâmplat?
Vocea ei m-a făcut să plâng pentru prima dată.
I-am povestit.
Tot.
La final, a rămas tăcută.
— Vrei să vin la tine?
— Nu.
— Ești sigură?
— Da. Dar mâine am nevoie de tine.
— Pentru ce?
M-am uitat spre verigheta mea.
— Pentru că nu vreau să mă răzgândesc când începe să mintă.
Adrian s-a întors puțin după două.
Am auzit cheia în ușă.
Am stins lumina și m-am întins din nou în pat.
De data aceasta nu mă mai prefăceam pentru a afla adevărul.
Pur și simplu nu voiam să-l văd.
Dimineața, când am deschis ochii, Adrian era în bucătărie.
Făcea cafea.
De parcă nimic nu se întâmplase.
— Bună dimineața, spuse când am intrat.
M-am așezat la masă.
— Bună.
Mă studie câteva secunde.
— Cum te simți?
— Foarte bine.
A părut surprins.
— Ai dormit?
— Destul.
Mi-a pus o ceașcă în față.
— Îmi pare rău pentru aseară. Te simțeai rău și am anulat restaurantul. M-am gândit că e mai bine să te las să dormi.
Minciuna venea atât de ușor.
Asta m-a durut aproape mai mult decât fotografia.
— Și tu ce-ai făcut?
N-a ezitat.
— Am stat pe aici. Am mai lucrat puțin.
L-am privit.
— Toată seara?
— Da.
— Interesant.
Mâna lui s-a oprit pe ceașcă.
— De ce?
Am deschis telefonul.
Am pus fotografia pe masă.
Adrian a privit-o.
Fața i s-a schimbat.
Pentru câteva secunde, n-a mai spus nimic.
Apoi a ridicat ochii.
— Ioana…
— La mulți ani nu mi-ai mai spus aseară.
— Lasă-mă să explic.
— Dar mi-ai făcut totuși un cadou.
— Nu este ceea ce…
Am început să râd.
— Te rog. Măcar acum nu mă mai insulta.
A tăcut.
— Cadoul tău a fost adevărul, Adrian.
S-a așezat în fața mea.
— De cât timp știi?
— De când vorbeai cu Simona din sufragerie și credeai că dorm.
Am văzut panica apărându-i în ochi.
— Ai auzit?
— Tot.
— Ioana, eu…
— Inclusiv partea în care ai spus că mi-ai dat pastila ca să dorm. Inclusiv faptul că ai anulat restaurantul. Inclusiv faptul că nu voiai să-mi cumperi cadou. Și inclusiv „Ioana crede orice îi spun”.
Adrian își duse mâinile la față.
— Am fost un idiot.
— Nu.
Mi-am scos verigheta.
Am pus-o lângă telefon.
— Un idiot face o prostie. Tu ai făcut un plan.
— Nu face asta.
— Ce anume?
— Nu arunca paisprezece ani pentru o greșeală.
Am rămas cu ochii la el.
— De cât timp ești cu ea?
— Nu contează.
— Atunci presupun că de suficient timp încât răspunsul să doară.
Tăcerea lui mi-a confirmat.
— Șase luni, spuse în cele din urmă.
Am simțit o înțepătură în piept.
Șase luni.
Dar nu m-am mișcat.
— Și de câte ori a stat la masa asta în ultimele șase luni?
Adrian își coborî ochii.
— Ioana…
— De câte ori mi-a zâmbit în față?
— Îmi pare rău.
— Și mie.
Atunci începu ceea ce mă așteptasem.
Explicațiile.
Că se simțise neglijat.
Că lucrurile între noi deveniseră monotone.
Că Simona îl înțelegea.
Că nu intenționase să se îndrăgostească.
L-am ascultat fără să-l întrerup.
Când a terminat, l-am întrebat:
— Și pastila?
Tăcu.
— Ce vină avea monotonia că tu ai vrut să te asiguri că dorm ca să poți pleca liniștit la ea?
Nu avu răspuns.
— Ai dreptate, spuse într-un final. N-am nicio scuză.
— Nu.
M-am ridicat.
— N-ai.
— Ce vrei să fac?
— Astăzi? Să pleci.
Ridică brusc capul.
— Din casă?
— Da.
— Ioana, putem discuta.
— Tocmai am discutat.
— Unde să mă duc?
Pentru prima dată în douăzeci și patru de ore, am zâmbit cu adevărat.
— La Simona.
N-a apreciat răspunsul.
Dar nici nu mai conta.
Nu i-am aruncat hainele pe geam.
Nu i-am distrus lucrurile.
Nu am sunat-o pe Simona.
În schimb, în aceeași zi am cerut sfatul unui avocat înainte să iau orice decizie importantă despre casă, bani sau despărțire.
Aveam nevoie să procedez lucid.
În zilele următoare, Adrian a încercat tot.
Scuze.
Flori.
Mesaje.
Promisiuni.
Apoi au venit reproșurile.
— Nici măcar nu vrei să lupți pentru căsnicia noastră.
Replica aceea m-a făcut să înțeleg că încă nu pricepuse.
— Eu am luptat paisprezece ani pentru căsnicia noastră, Adrian. Tu ai fost ocupat să construiești alta pe ascuns.
Simona m-a sunat după aproape o săptămână.
Nu voiam să răspund.
Apoi am făcut-o.
— Ioana, trebuie să vorbim.
— Nu trebuie.
— Adrian mi-a spus că între voi lucrurile mergeau prost de mult.
Am închis ochii.
Desigur.
— Și ți-a spus și că de ziua mea trebuia să mă scoată la restaurant?
Tăcere.
— Ți-a spus că în seara aceea eu eram în dormitor și el te suna ca să vină la tine?
Din nou tăcere.
— Nu știam tot, spuse ea.
— Acum știi.
— Îmi pare rău.
— Și mie.
Am închis.
Nu mai aveam nimic de discutat cu ea.
Problema mea fusese Adrian.
El îmi făcuse promisiunile.
El îmi ceruse încrederea.
El dormise lângă mine paisprezece ani.
Câteva luni mai târziu, divorțul era în desfășurare.
Nu a fost frumos.
Nu a fost simplu.
Și nu m-am trezit în fiecare dimineață simțindu-mă puternică.
Au existat zile în care mi-a fost dor de el.
Sau, mai exact, de omul despre care crezusem că este.
Dar nu m-am întors.
La împlinirea a 44 de ani, sora mea m-a întrebat:
— Unde vrei să mergem?
Am ales același restaurant la care trebuia să ajung cu Adrian cu un an înainte.
Am purtat din nou rochia.
Când chelnerul a adus desertul, sora mea a ridicat paharul.
— Pentru ce bem?
M-am gândit câteva secunde.
Apoi am zâmbit.
— Pentru cea mai urâtă aniversare din viața mea.
S-a uitat nedumerită.
— De ce am bea pentru asta?
— Pentru că a fost și ultima în care am acceptat să fiu mințită.
Am ciocnit paharele.
Cu un an înainte, Adrian crezuse că îmi stricase ziua de naștere.
Anulase restaurantul.
Nu-mi cumpărase cadoul.
Mă lăsase singură și plecase la altă femeie.
Dar, fără să vrea, îmi oferise cel mai important cadou dintre toate.
Adevărul.
Iar de data aceasta eram suficient de trează ca să nu-l mai ignor.