Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Bianca mă privea încă de sus, cu acel zâmbet sigur pe el.
— Da, asta mi-a spus. De ce?
Nu i-am răspuns imediat.
M-am uitat la Radu.
— Vrei să-i spui tu sau îi spun eu?
— Elena, te rog…
Vocea lui se schimbase complet.
Nu mai era bărbatul sigur pe el care adusese o altă femeie în casa noastră.
Era speriat.
Bianca se întoarse spre el.
— Ce să-mi spună?
Radu tăcea.
— Radu?
— Bianca, lucrurile sunt mai complicate.
— Ce este complicat? Ai spus că apartamentul este al tău.
Am zâmbit.
— Aici ai dreptate, Bianca. Nu e deloc complicat.
Am arătat în jur.
— Apartamentul acesta l-am cumpărat eu cu patru ani înainte să-l cunosc pe Radu.
Zâmbetul ei dispăru.
— Ce?
— Este proprietatea mea. Doar a mea.
Bianca se uită la Radu.
Apoi la mine.
— Minte.
Am ridicat din sprâncene.
— În casa mea?
— Radu mi-a spus că el a cumpărat apartamentul!
— Atunci Radu ți-a spus multe povești.
— Taci, Elena! izbucni el.
M-am întors încet spre el.
— Poftim?
Și-a dat imediat seama ce spusese.
— N-am vrut…
— Ba da. Continuă. Sunt foarte curioasă să văd cât curaj ai acum.
Bianca îl apucă de braț.
— Spune-i!
— Ce?
— Spune-i că apartamentul este al tău!
Radu își coborî privirea.
Atunci am văzut momentul exact în care Bianca a înțeles.
Nu fusese doar amanta unui bărbat căsătorit.
Fusese amanta unui bărbat căsătorit care îi construise o viață întreagă din minciuni.
— Dar mașina? întrebă ea brusc.
Radu încremeni.
Mi-am încrucișat brațele.
— Care mașină?
— SUV-ul cu care vine la mine.
Aproape că am râs.
— Mașina mea?
Bianca păli.
Radu interveni:
— Elena, nu este nevoie să…
— Ba cred că este.
M-am întors spre Bianca.
— Este cumpărată pe firma mea. Radu o folosește.
— Firma ta?
Bianca se uită la el de parcă vedea un străin.
— Mi-ai spus că firma este a ta.
— N-am spus exact asta.
— Ba da!
— Am spus că mă ocup de…
— Mi-ai spus că TU ai afacerea!
Vocea Biancăi devenise ascuțită.
Eu nu mai trebuia să fac nimic.
Începuseră să se distrugă singuri.
— Și vacanța din Grecia? continuă ea. Hotelul acela?
Radu nu răspunse.
Am înțeles înaintea ei.
— Ce vacanță din Grecia?
Amândoi au tăcut.
M-am uitat la Radu.
— Când?
— Elena…
— Când?
Bianca răspunse:
— În iunie.
Mi-am amintit imediat.
În iunie, Radu fusese „în delegație” patru zile.
Simțisem că ceva nu era în regulă, dar mă convinsese că exagerez.
— Cu ce ai plătit?
Radu își frecă fruntea.
— Nu acum.
Am scos telefonul.
— Ba chiar acum.
Am intrat în aplicația bancară.
A durat mai puțin de un minut.
Și am găsit-o.
O plată de aproape 9.000 de lei către un hotel din Halkidiki.
De pe cardul nostru comun.
Mi-am ridicat privirea.
— Ai dus-o pe amanta ta în Grecia din banii noștri?
— Pot să explic.
— Sunt fascinată de propoziția asta. Ai repetat-o de cinci ori și încă n-ai explicat nimic.
Bianca se desprinse de el.
— Mi-ai spus că tu ai plătit tot!
Radu se întoarse furios spre ea.
— Am plătit!
— Din contul soției tale!
— Era și contul meu!
— Ajunge.
Vocea mea nu fusese puternică.
Dar amândoi au tăcut.
M-am uitat la Bianca.
— Mai este ceva ce ți-a promis?
Ea ezită.
Apoi își ridică bărbia.
— Că după divorț rămâne aici și eu mă mut cu el.
— Asta știm.
— Și că îmi cumpără o mașină.
Radu închise ochii.
— Ce mașină?
— Un SUV.
Am râs.
Nu m-am putut abține.
— Cu siguranță. Poate îți dădea și mașina mea.
— Elena…
— Și altceva?
Bianca nu mai răspunse.
M-am apropiat de bar și am luat o lavetă.
Pentru o secundă, amândoi m-au urmărit.
M-am aplecat și am șters băutura vărsată de Bianca.
Apoi am pus laveta pe masă.
— Gata.
Bianca mă privi nedumerită.
— Ce?
— Acum că podeaua mea este din nou curată, putem scoate și restul mizeriei.
Radu păli.
— Elena, nu face o scenă.
— Radu, scena a început când ți-ai adus amanta în casa soției tale și ai prezentat-o drept verișoară.
M-am întors spre Bianca.
— Geanta ta este acolo.
— Nu plec nicăieri până nu…
— Ba da.
— Radu!
Ea îl privi așteptând să intervină.
El rămase nemișcat.
— Spune-i ceva!
Radu se întoarse spre mine.
— Elena, te rog. Hai să discutăm noi doi.
Bianca îl privi uluită.
— Noi doi?!
Apoi începu să râdă nervos.
— Acum vrei să discuți cu soția ta?
— Bianca, pleacă.
S-a făcut liniște.
— Ce-ai spus?
— Pleacă. Te sun eu.
Am văzut furia urcându-i în obraji.
— Nu.
A arătat spre mine.
— Acum, când ai aflat că apartamentul este al ei, vrei să rămâi cu ea?
Radu nu răspunse.
Nu era nevoie.
Bianca înțelesese.
— Dumnezeule…
Se uită la el cu un amestec de dezgust și rușine.
— Tu nu voiai să divorțezi.
— Ba da, doar că…
— Nu. Tu voiai casa.
Radu își pierdu răbdarea.
— Și tu ce voiai, Bianca? Pe mine? Sau penthouse-ul, mașina și vacanțele?
Replica o lovi.
— Ești un mincinos!
— Iar tu ai venit aici și i-ai spus soției mele să-ți curețe băutura!
— Pentru că TU mi-ai spus că este o întreținută!
I-am privit.
Era aproape absurd.
Cu o jumătate de oră înainte, eu fusesem femeia pe care amândoi o considerau cea mai slabă persoană din cameră.
Acum nici măcar nu mai trebuia să ridic vocea.
— Bianca.
S-a întors spre mine.
— Ai spus mai devreme că, după divorț, locul acesta va fi al tău.
Nu răspunse.
— Am o veste bună și una proastă.
Radu mă privi alarmat.
— Vestea bună este că nu trebuie să aștepți divorțul ca să-l ai pe Radu.
Bianca clipi.
— Îl poți lua chiar în seara asta.
Am arătat spre ușă.
— Vestea proastă este că penthouse-ul rămâne aici. Cu mine.
Radu făcu un pas spre mine.
— Elena, nu poți decide totul așa, într-o secundă.
— Nu decid într-o secundă.
M-am uitat la el.
— Tu ai decis timp de șase luni. Eu doar am aflat în seara asta.
— Am greșit.
— Ai avut o aventură.
— Știu.
— Ai mințit-o că ești proprietarul casei mele.
Tăcere.
— Ai cheltuit bani din contul nostru ca s-o duci în vacanță.
— Îți dau banii înapoi.
— Și apoi ai avut suficientă obrăznicie încât s-o aduci aici.
Radu se apropie.
— Elena, te iubesc.
Bianca scoase un râs neîncrezător.
M-am uitat la el.
— Cu zece minute în urmă, femeia asta îmi ordona să curăț podeaua și tu nu ai spus nimic.
— Am intrat în panică.
— Nu. Ai așteptat să vezi cine câștigă.
Asta îl făcu să tacă.
Bianca își luă geanta.
— Sunteți amândoi nebuni.
Am ridicat din umeri.
— Posibil. Dar numai unul dintre noi ți-a promis apartamentul altcuiva.
Se îndreptă spre ușă.
Înainte să iasă, se întoarse spre Radu.
— Să nu mă mai suni niciodată.
— Bianca…
Ușa se trânti.
Radu și cu mine am rămas singuri.
S-a uitat spre mine.
— Acum putem vorbi?
— Sigur.
Pentru o clipă, în ochii lui apăru speranța.
— Mâine vorbesc cu un avocat.
Speranța dispăru.
— Elena…
— Și până atunci vreau să pleci.
— Este și casa mea.
— Nu, Radu. Tocmai asta este partea pe care ai uitat-o în toate poveștile tale.
— Sunt soțul tău.
— Pentru moment.
Și-a dus mâinile la cap.
— Unde vrei să mă duc la ora asta?
M-am uitat spre ușa prin care tocmai plecase Bianca.
— Ai petrecut șase luni găsind locuri unde să mergi fără să știu eu. Sunt convinsă că te descurci și în seara asta.
Nu i-am aruncat lucrurile pe hol.
Nu i-am blocat conturile.
Nu am făcut nimic impulsiv.
I-am cerut doar să doarmă în altă parte în acea noapte, iar a doua zi am cerut sfatul unui avocat înainte de orice pas legat de locuință, bani sau divorț.
În următoarele săptămâni am aflat că minciunile lui Radu erau mai multe decât crezusem.
Dar cea mai mare fusese și cea mai simplă.
Își construise în fața Biancăi imaginea unui bărbat bogat și independent folosindu-se de viața pe care o construisem eu.
Când luxul dispăruse, dispăruse și povestea lor de dragoste.
Bianca nu s-a mai întors.
Radu a încercat.
Flori.
Mesaje.
Scuze.
Promisiuni.
La un moment dat mi-a spus:
— Am pierdut totul într-o singură seară.
I-am răspuns:
— Nu. Ai pierdut totul în șase luni. Într-o singură seară doar am aflat eu.
Divorțul nu s-a terminat peste noapte.
Viața reală nu funcționează așa.
Dar într-o dimineață, câteva luni mai târziu, m-am trezit singură în penthouse.
Am intrat în sufragerie desculță.
Soarele de dimineață se reflecta în marmura pe care Bianca își vărsase băutura.
M-am oprit exact în locul acela.
Nu mai exista nicio urmă.
Mi-am făcut cafeaua și am ieșit pe terasă.
Bucureștiul se trezea încet sub mine.
Multă vreme crezusem că cea mai mare umilință din acea seară fusese a mea.
Amanta soțului meu intrase în casa mea, mă privise de sus și îmi ordonase să-i curăț mizeria.
Dar mă înșelasem.
Cea mai umilită fusese ea când aflase că bărbatul care îi promisese o viață de lux nu deținea nici măcar casa în care îi făcuse promisiunea.
Iar Radu?
El pierduse mult mai mult decât un penthouse pe care, de fapt, nu-l avusese niciodată.
Pierduse femeia care îl lăsase ani întregi să se simtă acasă într-un loc care nu-i aparținea.
Am ridicat ceașca și am privit orașul.
Bianca îl putea păstra pe bărbatul pe care crezuse că îl cunoaște.
Eu îmi păstrasem casa.
Dar, mai important decât atât, îmi recuperasem liniștea.