Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Mihai a rămas în bucătărie câteva secunde după ce am plecat.
— Ana!
Nu m-am întors.
— Ce înseamnă „continuă să crezi asta”?
— Exact ce-am spus.
În seara aceea n-a mai râs.
Pentru prima dată după mult timp, îl deranja faptul că nu știa ceva despre mine.
În următoarele săptămâni am continuat exact cum începusem.
Dimineața, după ce Mihai pleca, deschideam laptopul.
Desenam.
Răspundeam clienților.
Pregăteam comenzile.
Uneori lucram până mă dureau degetele, dar era o oboseală complet diferită de cea pe care o simțisem ani întregi.
Pentru că acum fiecare oră muncită mă ducea undeva.
O clientă m-a recomandat alteia.
Un mic atelier din Brașov mi-a cerut o serie de ilustrații pentru produse personalizate.
Apoi am primit o comandă pentru invitații de nuntă.
Nu devenisem bogată peste noapte.
Nici nu aveam nevoie.
Pentru prima dată după douăzeci și trei de ani, aveam un venit al meu care creștea de la lună la lună.
Și nu mai puneam fiecare leu în găurile făcute de Mihai.
Mi-am deschis un cont separat.
Am început să-mi organizez actele.
Apoi am făcut lucrul de care mă temusem cel mai mult.
Am sunat-o pe Corina, o fostă colegă cu care nu mai vorbisem de aproape zece ani.
Știam că sora ei era avocată.
— Ana? Dumnezeule, de când nu te-am mai auzit!
Am înghițit în sec.
— Corina, am nevoie de ajutor.
Două zile mai târziu stăteam într-un cabinet de avocatură cu un dosar gros în față.
Pentru prima dată, am povestit cuiva tot.
Despre bani.
Despre datoriile lui Mihai.
Despre împrumuturile făcute fără să-mi spună.
Despre facturile pe care ajunsesem să le plătesc eu.
Despre economiile mele.
Și despre douăzeci și trei de ani în care lăsasem pe altcineva să mă convingă că nu eram capabilă să mă descurc singură.
Avocata nu mi-a promis miracole.
Mi-a explicat ce trebuia verificat, ce documente erau importante și ce putea însemna un eventual partaj.
Am plecat de acolo cu mai multe întrebări decât atunci când intrasem.
Dar aveam ceva ce nu mai avusesem de mult.
Un plan.
În următoarele săptămâni am strâns fiecare document care mă privea.
Extrase.
Facturi.
Dovezi ale plăților făcute de mine.
Acte.
Totul.
Mihai observa că mă schimbasem.
— Unde ai fost?
— În oraș.
— Unde în oraș?
— Am avut treabă.
— Ce treabă?
L-am privit.
— De când te interesează atât de mult ce fac?
N-a răspuns.
Într-o seară a venit acasă și m-a găsit desenând la masa din sufragerie.
S-a apropiat.
— Tot cu prostiile astea?
Mi-am continuat desenul.
— Da.
— Cât ai făcut luna asta?
M-am oprit.
Era pentru prima dată când mă întreba.
— De ce?
— Sunt soțul tău.
Am zâmbit.
— Interesant. Când râdeai de ele, erau „mâzgălelile mele”. Acum vrei să știi cât produc?
— Ana, nu începe.
— N-am început nimic.
Am închis laptopul.
— Dar o să termin ceva.
S-a uitat după mine, fără să înțeleagă.
A aflat într-o seară de joi.
Venise acasă într-o dispoziție excelentă și îmi povestea despre o nouă „oportunitate” în care voia să bage bani.
— De data asta e sigură, Ana. Trebuie doar să ne mișcăm repede.
— Cât?
— Vreo 20.000 de lei.
Am râs.
— Ce?
— N-avem 20.000 de lei pentru asta.
— Putem găsi.
— Tu poți găsi.
Zâmbetul i-a dispărut.
— Ce vrei să spui?
Am luat dosarul pe care îl pregătisem și l-am pus pe masă.
— Că eu nu mai plătesc pentru ideile tale.
Mihai s-a uitat la dosar.
— Ce-i asta?
— Deschide-l.
A răsfoit primele pagini.
— Facturi?
— Continuă.
Apoi a ajuns la documentele pregătite împreună cu avocata.
S-a oprit.
S-a uitat la mine.
Apoi iar la hârtii.
— Ce-i asta?
— Divorț.
Pentru câteva secunde n-a spus nimic.
Apoi a început să râdă.
Exact cum mă așteptam.
— Hai, Ana.
— Ce?
— Termină cu teatrul.
— Nu e teatru.
— Divorț?
Aruncă hârtiile pe masă.
— Și unde te duci?
Am rămas calmă.
— O să mă descurc.
— Tu?
A râs din nou.
— Ana, ai aproape cincizeci de ani. N-ai un serviciu adevărat. N-ai bani. Cine crezi că o să te întrețină?
Am tras spre el un alt teanc de hârtii.
— Uită-te.
— La ce?
— Uită-te, Mihai.
A început să răsfoiască.
Factura la curent.
Plătită.
Gazele.
Plătite.
Internetul.
Cumpărăturile.
O rată restantă pe care o achitasem eu.
Încă una.
Și încă una.
Râsul i-a dispărut treptat.
— Ce sunt astea?
— Cheltuielile noastre din ultimele luni.
— Știu ce sunt. Te întreb de ce…
S-a oprit.
Înțelesese.
— Tu le-ai plătit?
— Da.
— Din broderii?
— Din munca mea.
— Dar…
— Ce?
Nu mai găsea cuvintele.
— Eu am adus bani în casa asta.
— Ai adus.
Am încuviințat.
— Și apoi ai pierdut o parte dintre ei în toate „oportunitățile” tale. Iar când nu mai ajungeau, cine crezi că plătea diferența?
A privit din nou facturile.
— De cât timp?
— Destul.
— De ce nu mi-ai spus?
Am râs fără veselie.
— Ți-am spus de multe ori că avem probleme.
— Nu asta.
— Atunci ce?
— Că faci bani.
L-am privit câteva secunde.
— Pentru că tu hotărâseși deja că munca mea nu valorează nimic.
Tăcere.
— Și te-am lăsat să crezi asta.
Mihai se așeză.
Pentru prima dată de când îl cunoșteam, părea mai mic.
— Cât câștigi?
— Suficient cât să încep singură.
— „Să începi”?
— Da.
— Unde?
— Am găsit o garsonieră.
Capul i se ridică brusc.
— Ai închiriat ceva?
— Deocamdată am găsit-o și am pus lucrurile în mișcare după ce am discutat cu avocata. Nu fac nimic important înainte să știu exact ce implicații are.
— Avocata?
— Da.
Atunci a înțeles că nu era o ceartă.
Nu era una dintre serile în care mă rănea, eu plângeam, iar dimineața îi făceam cafeaua.
— Ana…
Vocea i se schimbase.
— Hai să nu aruncăm douăzeci și trei de ani pentru niște certuri.
— Nu-i arunc eu.
— Am spus și eu niște prostii.
— Douăzeci și trei de ani, Mihai.
— Nu au fost douăzeci și trei de ani răi.
— Nu.
Am dat din cap.
— Tocmai de asta am rămas atât.
S-a ridicat și a venit spre mine.
— Putem repara.
M-am uitat la omul pe care îl iubisem.
Și mi-am dat seama că încă îmi aminteam perfect băiatul care fusese cândva.
Doar că nu mai puteam trăi cu bărbatul care devenise.
— Spune-mi ceva, Mihai.
— Orice.
— Cum îmi spui tu mie?
A tăcut.
— Ana…
— Nu. Cum îmi spui când vrei să râdă lumea?
A coborât privirea.
— A fost o glumă.
— Spune-o.
— „Găină”.
— Și de ce?
— Ana, te rog…
— Pentru că, după tine, cotcodăcesc mult și nu fac nimic.
— N-am vrut…
— Ba da. Ai vrut să mă faci mică. Și ai reușit.
Mi-am pus palma pe dosar.
— Numai că într-o zi am început să mă uit la femeia aceea pe care o considerai incapabilă.
Am zâmbit.
— Și am descoperit că ea plătea facturile, muncea, strângea bani și ținea casa în picioare în timp ce tu râdeai de ea.
Mihai nu mai avea nicio replică.
Următoarele luni n-au fost simple.
Au existat discuții.
Acte.
Nervi.
Încercări de împăcare.
Mihai a trecut de la furie la promisiuni și apoi la reproșuri.
Dar eu nu m-am mai întors din drum.
Am ajuns într-o garsonieră mult mai mică decât casa în care trăisem.
Avea două camere mici, un balcon îngust și o bucătărie în care abia încăpea masa.
Dar era luminoasă.
Pe balcon am pus trei ghivece cu flori.
Lângă fereastră mi-am așezat masa de lucru.
Deasupra ei am prins primele ilustrații pe care le făcusem după ce începusem din nou să desenez.
În prima seară acolo, am mâncat singură.
Nu era nimeni care să-mi spună că mâncarea n-are gust.
Nimeni care să-mi arunce cheile pe masă.
Nimeni care să râdă de mine.
Și liniștea aceea nu m-a speriat.
M-a făcut să respir.
Câteva săptămâni mai târziu, Mihai a venit să-mi aducă niște lucruri rămase la el.
A rămas în ușă și s-a uitat prin locuință.
— Aici stai?
— Da.
— E mic.
— Este.
A observat masa de lucru.
Laptopul.
Desenele.
Câteva plicuri pregătite pentru clienți.
— Chiar faci asta în continuare.
— Da.
A dat încet din cap.
Apoi m-a privit.
— Ana… chiar pleci definitiv?
— Da.
— După douăzeci și trei de ani?
— După douăzeci și trei de ani.
Fața i s-a înăsprit.
Pentru o clipă, am văzut din nou vechiul Mihai.
— Și ce crezi că găsești afară?
N-am răspuns.
— Ai aproape cincizeci de ani, Ana.
Am deschis ușa mai larg.
— Știu câți ani am.
— Și cine crezi că se mai uită la tine?
Am rămas nemișcată.
Era aceeași întrebare.
Aceeași batjocură.
Numai că femeia care o auzea acum nu mai era aceeași.
M-am uitat direct în ochii lui.
— Eu, Mihai.
A tăcut.
Am zâmbit.
— În sfârșit, eu.
Apoi am închis ușa.
M-am întors la masa mea, unde mă aștepta o ilustrație neterminată.
Am luat creionul.
Dincolo de fereastră, soarele de după-amiază umplea camera de lumină.
Și, pentru prima dată după foarte mulți ani, nu mai desenam viața pe care mi-aș fi dorit s-o am.
Începusem s-o trăiesc.