Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Apartamentul ăsta… e al Alinei.
Raul îi smulse foile din mână.
— Ce prostii vorbești?
— Citește!
Catrina arătă cu degetul spre numele de pe document.
Tata se uită.
O dată.
Apoi încă o dată.
ALINA POPESCU.
Proprietar.
Pentru câteva secunde, în bucătărie nu se mai auzi nimic.
— Nu se poate, murmură Raul. Noi stăm aici cu chirie.
Mama era în prag.
Avea ochii roșii după noaptea în care mă văzuse plecând.
— Nu mai stăm cu chirie, spuse ea încet.
Raul se întoarse brusc.
— Tu știai?!
— Am aflat azi-noapte.
— Și n-ai oprit-o?
Mama îl privi.
— Cum s-o opresc?
— Este fiica ta!
— Tocmai de aceea trebuia s-o lăsăm să plece.
Catrina izbucni:
— Stați puțin! Ce înseamnă toate astea? Dacă apartamentul e al ei, ce vrea să facă? Să ne dea afară?
În plic mai era o foaie.
Un mesaj scris de mine.
Mama îl luă și începu să citească:
„Cinci ani am plătit pentru casa asta, pentru mâncare, facturi, medicamente și pentru copiii Catrinei. Am făcut-o pentru că sunteți familia mea. Dar aseară tata a încercat să-mi distrugă viitorul, Catrina a râs, iar mama a tăcut.
De astăzi, nu vă mai întrețin.
Apartamentul este proprietatea mea. Voi discuta cu un avocat și veți primi oficial timpul prevăzut de lege pentru a vă găsi altă locuință.
Nu vreau niciun ban de la voi.
Vreau doar viața mea înapoi.”
Catrina se prăbuși pe un scaun.
— Dar eu ce fac cu copiii?
Mama ridică privirea spre ea.
— Ce trebuia să faci de mult, Catrina.
— Adică?
— Să fii mama lor.
— Sunt mama lor!
— Nu. Alina le-a cumpărat hainele. Alina le-a plătit rechizitele. Alina a pus mâncare pe masă. Iar tu ai râs când tatăl tău i-a luat telefonul din mână.
— Mamă, tu de partea cui ești?!
Sabina rămase câteva clipe tăcută.
Apoi răspunse:
— Pentru prima dată, de partea cui trebuia să fiu de mult.
Raul lovi foile de masă.
— Ajunge! O sun eu și rezolv.
Își scoase telefonul și formă numărul meu.
Nu am răspuns.
A sunat din nou.
Și din nou.
În tren, vedeam numele lui apărând pe ecran.
TATA.
Am întors telefonul cu fața în jos.
Pentru prima dată în viața mea, nu simțeam că sunt obligată să răspund.
Când am ajuns în București, prietena mea, Irina, mă aștepta la Gara de Nord.
În clipa în care am văzut-o, mi-au cedat picioarele.
M-a luat în brațe.
— Ai venit.
Atât a spus.
Și atunci am început să plâng.
Nu pentru că voiam să mă întorc.
Ci pentru că abia atunci înțelegeam cât de obosită eram.
În următoarele zile, viața mea s-a schimbat cu o viteză care mă speria.
Am început noul serviciu.
Mi-am căutat o garsonieră.
Am mers la bancă.
Și am vorbit cu un avocat despre apartament.
Nu voiam să-mi arunc familia în stradă de pe o zi pe alta. Nici măcar după tot ce făcuseră.
Dar voiam ca lucrurile să fie clare.
Nu mai exista „Alina plătește”.
Nu mai exista „Alina rezolvă”.
Nu mai exista „Alina ne este datoare”.
Familia mea a primit notificarea oficială și timpul necesar pentru a-și găsi altă locuință.
Atunci au început cu adevărat telefoanele.
Tata:
„Cum poți să faci asta propriilor părinți?”
Catrina:
„Copiii cu ce sunt vinovați?”
Apoi:
„Măcar trimite bani pentru mâncare.”
După aceea:
„Adelina are nevoie de ghete.”
N-am trimis nimic.
Nu pentru că nu-mi păsa de nepoții mei.
Ci pentru că înțelesesem în sfârșit că, de fiecare dată când rezolvam eu problema, îi ajutam pe adulții din jurul lor să nu și-o rezolve singuri.
După două săptămâni, Catrina și-a găsit un serviciu la recepția unei clinici.
M-a sunat furioasă.
— Din cauza ta trebuie să las copiii cu mama câteva ore pe zi!
— Nu, Catrina. Din cauza faptului că ai doi copii trebuie să muncești pentru ei.
A închis.
Tata a rezistat mai mult.
Spunea că spatele nu-i permite să muncească.
Dar când economiile s-au terminat și nimeni nu i-a mai plătit cheltuielile, a început să facă din nou curse pentru un fost coleg, câteva ore pe zi.
Dintr-odată, lucrurile pe care „nu le putea face” deveniseră posibile.
Mama a fost singura care nu mi-a cerut bani.
Timp de aproape o lună nu m-a sunat deloc.
Apoi, într-o duminică dimineață, am primit un mesaj.
„Pot să vin să te văd? Singură.”
Am acceptat.
Ne-am întâlnit într-o cafenea din București.
Când a intrat, mi s-a părut mai bătrână decât cu o lună înainte.
S-a așezat în fața mea.
— Nu am venit să-ți cer să ne lași apartamentul.
N-am spus nimic.
— Nici bani.
— Atunci de ce ai venit?
Mama și-a strâns mâinile în poală.
— Să-ți spun ceva ce trebuia să spun acum mulți ani.
Am așteptat.
— Tatăl tău te-a împins mereu să dai. Catrina a luat mereu. Dar eu…
Vocea i se frânse.
— Eu am văzut.
Am simțit cum mi se strânge pieptul.
— Da, mamă. Ai văzut.
— Și am tăcut.
Ochii i se umplură de lacrimi.
— Mi-am spus că păstrez pacea în familie. Că dacă nu mă bag, nu fac rău nimănui.
Am privit-o.
— M-ai lăsat singură.
Mama închise ochii.
— Știu.
De data aceea nu i-am spus că nu-i nimic.
Pentru că fusese ceva.
Fuseseră cinci ani din viața mea.
— Nu pot să uit totul doar pentru că îți pare rău.
— Nici nu-ți cer.
Asta a fost prima conversație sinceră pe care am avut-o vreodată cu mama.
Nu ne-am îmbrățișat ca în filme.
Nu s-a reparat totul într-o oră.
Dar când a plecat, am simțit că măcar una dintre persoanele din familia mea începuse să înțeleagă.
Două luni mai târziu, termenul pentru apartament se apropia de final.
Catrina găsise o locuință mică pentru ea și copii.
Părinții mei urmau să se mute într-un apartament modest, mai ieftin.
În ultima zi, tata m-a sunat.
De data aceasta am răspuns.
— Ai câștigat, spuse el.
— Nu era un concurs.
— Ne-ai dat afară din casă.
— Nu, tată. V-am dat timp să vă găsiți altă casă. Apartamentul meu nu era planul vostru de pensie.
— Tot familia ta suntem.
Am rămas câteva secunde tăcută.
— Familia nu-i spune unui copil că trebuie să-și sacrifice viața pentru că a primit mâncare când era mic.
N-a răspuns.
— Și familia nu-i fură telefonul unei femei de douăzeci și cinci de ani ca să-i refuze serviciul.
— Am vrut să ne fie bine.
— Nu. Ai vrut să vă fie vouă bine.
Am închis.
După ce apartamentul a rămas liber, l-am închiriat.
Pentru prima dată, banii pe care îi producea locuința mea intrau în contul meu și rămâneau acolo.
La București mi-am închiriat o garsonieră mică și luminoasă.
Nu era luxoasă.
Avea un balcon îngust, o bucătărie cât un hol și o canapea pe care abia încăpeau două persoane.
Dar era liniște.
În prima lună mi-am cumpărat ceva ce nu-mi mai cumpărasem de ani întregi fără să calculez imediat cine din familie avea nevoie de bani.
O pereche de pantofi.
Atât.
Am ieșit din magazin cu punga în mână și am început să râd singură.
Nu pentru pantofi.
Pentru că erau ai mei.
Salariul era al meu.
Timpul era al meu.
Viața era a mea.
Într-o seară, mama mi-a trimis o fotografie.
Tata era la volanul unei mașini, plecat la o cursă.
Catrina era în uniforma de serviciu.
Sub fotografie, mama scrisese doar:
„Ne descurcăm.”
Am privit mesajul mult timp.
Apoi am răspuns:
„Știam că puteți.”
Și am pus telefonul deoparte.
Cinci ani crezusem că, dacă mă opresc din a-i salva, familia mea se va prăbuși.
Nu s-a prăbușit.
Au început să se descurce singuri.
Iar eu am înțeles, în sfârșit, diferența dintre a-ți ajuta familia și a-i permite să-ți consume viața.
În dimineața în care tata mi-a spus „Ne ești datoare”, credea că mă pusese la locul meu.
De fapt, îmi făcuse cel mai mare serviciu.
Mă ajutase să înțeleg că nu le mai datoram nimic.
Și că era timpul să încep să-mi datorez ceva mie.