Mama ținea hârtia în mâini și încă zâmbea.
Probabil era convinsă că Andrei îi adusese un desen sau un bilețel drăguț.
Dar, pe măsură ce citea primele rânduri, culoarea i-a dispărut încet din obraji.
În sufragerie s-a făcut o liniște apăsătoare.
Mihaela s-a apropiat instinctiv.
— Ce scrie?
Mama nu i-a răspuns.
A continuat să citească.
„Dacă citești aceste rânduri, înseamnă că ai venit la mine nu ca să vezi dacă mai sunt în viață, ci pentru că ai nevoie de ceva de la mine.”
Mâinile îi tremurau.
Am rămas pe canapea fără să spun nimic.
Nu mai era nevoie.
Biletul spunea tot ceea ce eu nu mai aveam puterea să explic.
„Sunt în plin tratament oncologic. Nu știu câte luni mă așteaptă. Nu știu dacă voi învinge boala. Dar știu un lucru: fiecare leu pe care îl am este pentru tratament și pentru copilul meu.”
Mihaela și-a încrucișat brațele.
Încă încerca să pară indiferentă.
Mama a continuat.
„Dacă ai ajuns până aici fără să mă întrebi dacă am nevoie de ajutor, dacă am mâncat sau dacă pot să mă ridic din pat, atunci răspunsul meu este simplu: nu.”
În cameră nu se mai auzea nimic.
Doar respirația grea a mamei.
Ultimele rânduri au fost cele care au rupt definitiv liniștea.
„Nu vreau ca fiul meu să creadă că familia înseamnă oameni care dispar când ai nevoie de ei și apar doar atunci când au nevoie de tine.”
Mama a lăsat încet foaia în jos.
Avea ochii în lacrimi.
— Clara…
Am ridicat privirea spre ea.
— Da?
— Noi… nu ne-am dat seama…
Am zâmbit obosit.
— Ba da.
V-ați dat seama.
Doar că ați ales să credeți că pot să mă descurc și fără voi.
Mihaela a făcut un pas înainte.
— Nu este chiar așa…
Am întors capul spre ea.
— Atunci spune-mi.
La câte ședințe de chimioterapie ai fost cu mine?
Nu a răspuns.
— De câte ori m-ai sunat doar ca să mă întrebi dacă mai respir?
Și-a coborât privirea.
— Când mi-a căzut părul, cine m-a ținut în brațe?
Tăcere.
Am arătat spre bucătărie.
— Daniela. Vecina mea.
Nu voi.
Mama a început să plângă.
— Am crezut că nu vrei să te sufocăm…
Am clătinat încet din cap.
— O persoană care luptă cu cancerul nu are nevoie să fie lăsată singură.
Are nevoie să știe că nu este singură.
Radu, care până atunci nu spusese aproape nimic, a rupt tăcerea.
— Cred că ar trebui să plecăm.
Mama s-a ridicat greu.
Nu mai semăna deloc cu femeia sigură pe ea care intrase în casă cu jumătate de oră înainte.
La ușă s-a întors spre mine.
— Îmi pare rău…
Am încuviințat încet.
— Și mie.
Au plecat fără să mai spună nimic.
După ce ușa s-a închis, Andrei s-a apropiat de mine și s-a urcat în brațele mele.
— Mami… am făcut bine?
L-am strâns tare la piept.
— Ai făcut perfect, iubirea mea.
În zilele următoare nu m-au mai căutat.
Dar, pentru prima dată de când primisem diagnosticul, nici nu am mai așteptat telefonul lor.
Am înțeles că nu poți obliga pe nimeni să-ți fie familie.
Familia este cea care rămâne lângă tine atunci când nu mai ai nimic de oferit.
Daniela a continuat să vină aproape în fiecare zi.
Îmi aducea supă caldă.
Îl lua pe Andrei în parc când eu nu aveam putere nici să mă ridic din pat.
Iar băiețelul meu îmi spunea în fiecare dimineață același lucru.
— Mami, ești cea mai frumoasă.
Chiar și fără păr.
Au trecut luni grele.
Au fost zile în care am crezut că nu mai pot.
Dar mergeam mai departe pentru un singur motiv.
Pentru copilul care mă privea în fiecare dimineață ca și cum aș fi fost cel mai puternic om din lume.
În ziua în care medicul mi-a spus că tratamentul a dat rezultate și că boala intrase în remisie, primul lucru pe care l-am făcut a fost să ies din spital și să-l sun pe Andrei.
— Gata, puiule…
Mami vine acasă.
El a tăcut câteva secunde.
Apoi l-am auzit râzând.
— Știam eu că o să câștigi.
Am închis telefonul cu ochii plini de lacrimi.
În ziua aceea am înțeles că uneori Dumnezeu nu îți trimite ajutorul prin oamenii de la care îl aștepți.
Îl trimite prin cei care aleg să rămână lângă tine fără să le ceri nimic.
Iar cea mai mare avere pe care o aveam nu era casa, salariul sau istoricul meu financiar.
Era băiețelul care mă învățase, fără să știe, ce înseamnă iubirea adevărată.