Portbagajul mașinii era aproape plin.
Lăzi întregi cu roșii, castraveți, dovlecei, ardei și pungi cu fructe erau așezate una peste alta.
Cristina ridică încă o ladă și o împinse înăuntru de parcă totul i s-ar fi cuvenit.
Am rămas câteva clipe fără glas.
— Serios…? am întrebat încet.
Sora mea s-a întors spre mine și a zâmbit.
— Ați terminat treaba?
Am simțit cum îmi fierbe sângele.
— Noi am terminat treaba… iar tu termini de încărcat?
Mama a ieșit din curte ștergându-și mâinile pe șorț.
— Ce s-a întâmplat acum?
Am arătat spre portbagaj.
— Chiar nu vedeți nimic greșit în asta?
Mama a oftat.
— Emilia, iar începi?
— Eu încep?
Am făcut un pas spre mașină.
— Noi am muncit aici aproape fiecare sfârșit de săptămână din martie până acum.
Unde era Cristina când săpam?
Unde era când plantam?
Unde era când udam la patruzeci de grade?
Cristina a ridicat din umeri.
— Eu am și copil.
Alexandru n-a mai rezistat.
— Și noi avem serviciu cu normă întreagă. Totuși am venit în fiecare weekend.
Sora mea a râs ironic.
— Voi n-aveți copii. Aveți timp.
Atunci am simțit că se rupe ceva în mine.
M-am întors spre mama.
— Tu chiar crezi că este normal?
Mama a încercat să evite privirea mea.
— Cristina are mai multe cheltuieli…
— Și asta înseamnă că noi trebuie să muncim pentru ea?
Nimeni nu răspundea.
Am deschis una dintre lăzi și am început să scot legumele.
Cristina a venit imediat spre mine.
— Ce faci?
— Împărțim.
Așa cum era corect de la început.
Mama a ridicat vocea.
— Lasă lada jos!
Am privit-o drept în ochi.
— Nu.
Pentru prima dată în viață nu mai eram dispusă să tac.
Alexandru a luat și el o ladă.
Am umplut două coșuri cu roșii, castraveți, ardei și fructe.
Nu mai mult de jumătate.
Exact cât ni se cuvenea.
Cristina era furioasă.
— Nu vă este rușine?
Am zâmbit amar.
— Tocmai asta voiam să te întreb și eu.
Mama a început să plângă.
— Vă certați pentru niște legume…
Am clătinat încet din cap.
— Nu.
Nu ne certăm pentru legume.
Ne certăm pentru respect.
Și pentru faptul că ani întregi ați considerat normal ca noi să muncim, iar altcineva să culeagă tot.
Tata a rămas tăcut până atunci.
În cele din urmă a spus încet:
— Poate… Emilia are dreptate.
Mama s-a întors surprinsă spre el.
— Cum adică?
El a privit spre mâinile mele.
Erau pline de zgârieturi și de pământ.
— Uită-te la mâinile ei.
Nu sunt mâinile unui musafir.
Sunt mâinile unui om care a muncit aici toată vara.
Pentru prima dată nimeni nu a mai avut ce spune.
Am luat coșurile.
M-am apropiat de mama.
— Te iubesc.
Dar nu mă mai întorc aici cât timp lucrurile rămân așa.
Nu voi mai veni să muncesc pentru altcineva.
Am plecat împreună cu Alexandru.
În oglinda retrovizoare am văzut-o pe mama rămasă în mijlocul curții.
Nu făcea niciun gest.
Doar privea mașina noastră îndepărtându-se.
Toată vara aceea nu ne-a mai sunat.
Apoi a venit primăvara următoare.
Telefonul a sunat într-o dimineață.
Era tata.
— Mamă-ta nu mai poate să se ocupe singură de grădină.
Cristina a venit doar de două ori.
Buruienile au acoperit straturile.
Pomii nu au fost curățați.
Roșiile aproape că nu s-au făcut.
Am ascultat în tăcere.
— Îmi pare rău, tată.
Dar nu mă întorc.
Nu până când munca tuturor nu va fi respectată la fel.
Au trecut câteva luni.
Într-o duminică după-amiază cineva a bătut la ușa apartamentului nostru.
Era mama.
Ținea în brațe două lădițe mici.
Una cu legume.
Una cu fructe.
Le-a așezat jos fără să spună nimic.
Apoi m-a privit cu ochii în lacrimi.
— Am greșit.
Ani de zile am încercat să împac pe toată lumea și, fără să-mi dau seama, am fost nedreaptă tocmai cu omul care nu m-a refuzat niciodată.
Am îmbrățișat-o.
Nu pentru că uitasem.
Ci pentru că, în sfârșit, auzisem cuvintele pe care le așteptasem atât de mult.
În vara aceea nu ne-am întors la fermă ca să muncim.
Ne-am întors doar într-o duminică, la un grătar.
Iar când mama a împărțit coșurile cu legume, le-a pus în mijlocul curții și a spus zâmbind:
— Anul acesta fiecare pleacă acasă doar cu partea pe care a muncit-o.
Și, pentru prima dată după mulți ani, nimeni nu a avut nimic de obiectat.