Radu dormise aproape douăsprezece ore.
Când s-a trezit, părea pentru prima dată liniștit.
Ana i-a pregătit un ceai cald și câteva felii de pâine cu gem.
Băiatul mânca în tăcere.
Din când în când tresărea la orice zgomot.
Spre prânz, la poarta cimitirului a oprit o mașină.
Din ea a coborât un bărbat masiv.
Avea privirea rece și pumnii încleștați.
— Caut un băiat.
Îl cheamă Radu.
A fugit de acasă.
Ai văzut ceva?
Ana l-a privit câteva secunde.
Apoi a clătinat încet din cap.
Bărbatul a făcut un pas spre ea.
— Dacă aflu că îl ascunzi…
N-o să-ți fie bine.
A scuipat pe alee și a plecat.
Ana tremura.
Nu de frică.
Ci pentru că înțelesese că băiatul spusese adevărul.
În aceeași după-amiază, Mălina a venit la cimitir.
Ana i-a scris totul pe o foaie.
Femeia a citit-o fără să spună un cuvânt.
Apoi a luat telefonul.
— Protecția Copilului?
Am nevoie urgent de cineva.
Două ore mai târziu au sosit și polițiștii.
De data aceasta nu pentru Ana.
Ci pentru Radu.
Asistenții sociali au discutat cu băiatul.
Au fotografiat urmele loviturilor de pe spatele lui.
Au mers direct la locuința tatălui.
În aceeași seară, bărbatul a fost ridicat pentru cercetări, iar copilul a fost dus într-un centru unde urma să fie protejat până la găsirea unei familii potrivite.
Înainte să urce în mașină, Radu s-a întors spre Ana.
A alergat și a îmbrățișat-o.
Atât de tare, încât lacrimile au început să-i curgă fără oprire.
— Te iubesc…
…mami Ana…
În clipa aceea, ceva s-a rupt în sufletul ei.
Gâtul i s-a strâns.
Respirația i-a devenit sacadată.
Și după luni întregi de tăcere, dintre buzele ei a ieșit, timid, primul cuvânt.
— Și…
…eu…
…te iubesc…
Toți cei din jur au rămas fără cuvinte.
Mălina și-a șters o lacrimă pe furiș.
Iar administratorul cimitirului a zâmbit.
Uneori, vindecarea nu vine prin medicamente.
Ci prin iubirea pe care o oferi altcuiva.
Câteva luni mai târziu, Ana a devenit asistent maternal.
Iar primul copil care i-a trecut pragul casei a fost chiar Radu.
De data aceasta, nu se mai ascundea de nimeni.
Era acasă.