În dimineața următoare, Victor era convins că totul va merge exact așa cum își plănuise. Își puse costumul preferat, își luă mapa cu actele și îi aruncă Irinei o privire rece.
— Sper că nu te-ai răzgândit peste noapte și n-ai de gând să faci vreo scenă.
Irina îl privi calm.
— N-am de gând să fac nicio scenă. Vreau doar să se respecte adevărul.
Victor zâmbi ironic.
— Adevărul îl spun actele, nu emoțiile.
Femeia nu mai răspunse. Cu doar două ore înainte fusese la un avocat recomandat de o fostă colegă. Acolo aflase ceva ce o făcuse să-și recapete încrederea: casa și terenul fuseseră cumpărate după căsătoria lor civilă, iar legea era clară. Proprietatea nu putea fi donată fără acordul ei.
Mai mult decât atât, Irina găsise acasă toate dovezile pe care le păstrase fără să știe că vor deveni vreodată importante: fotografii din timpul construcției, chitanțe, extrase bancare și chiar câteva declarații ale vecinilor care îi văzuseră muncind cot la cot.
La ora unsprezece au intrat în biroul notarului.
După ce verifică documentele, notarul îi privi pe amândoi.
— Înțeleg că doriți să donați această proprietate nepotului dumneavoastră.
Victor răspunse imediat:
— Exact. Pregătiți actele.
Notarul se întoarse către Irina.
— Doamnă, sunteți de acord?
Victor nici măcar nu o privi. Era convins că va tăcea, așa cum făcuse toată viața.
Însă Irina inspiră adânc și răspunse răspicat:
— Nu. Nu sunt de acord.
Victor întoarse brusc capul spre ea.
— Ce-ai spus?
— Nu semnez.
— N-ai niciun drept!
Irina deschise dosarul și așeză pe masă certificatul lor de căsătorie.
— Suntem căsătoriți legal de peste treizeci de ani.
Apoi scoase fotografiile din perioada în care ridicau casa.
— Aici suntem amândoi. Eu zugrăvesc, eu plantez pomii, eu car materiale.
Urmară extrasele bancare și chitanțele.
— O mare parte din salariul meu a mers la construirea acestei gospodării.
Notarul studie documentele câteva minute, apoi își ridică privirea.
— Domnule Victor, conform legii, această proprietate este bun comun dobândit în timpul căsătoriei. Fără acordul scris al soției dumneavoastră, donația nu poate fi autentificată.
Chipul lui Victor se schimbă instantaneu.
— Nu se poate…
— Ba da, se poate, răspunse notarul calm. Legea este foarte clară.
Pentru prima dată după zeci de ani, Victor nu mai avea niciun argument.
În birou se făcu liniște.
Irina îl privi fără urmă de ură.
— Ieri mi-ai spus că nu însemn nimic. Astăzi ai aflat că, în fața legii și în fața adevărului, am însemnat întotdeauna jumătate din tot ce am construit împreună.
Victor coborî privirea.
Nu mai era omul sigur pe el care intrase în birou cu câteva minute înainte.
Notarul închise dosarul.
— Vă recomand să mergeți acasă și să discutați. O asemenea decizie nu ar trebui luată în grabă.
Drumul spre casă a fost tăcut.
Spre seară, Victor ieși singur cu mașina. Conduse ore întregi până ajunse la casa de la țară. Se așeză pe banca din curte și privi livada pe care Irina o plantase cu mâinile ei.
Își aminti cum îl aștepta în fiecare weekend cu mâncarea pregătită, cum zugrăvise pereții, cum muncise alături de el fără să ceară niciodată nimic în schimb.
Abia atunci înțelese cât de nedrept fusese.
Când se întoarse acasă era aproape miezul nopții.
Irina îi lăsase cina pe masă.
— Credeam că nu mai vii, spuse ea liniștită.
Victor se așeză încet.
— Am greșit.
Ea îl privi fără să spună nimic.
— Nu doar ieri… ci în ultimii ani. Am început să cred că tot ce avem mi se cuvine doar mie. Am uitat că fără tine n-aș fi construit nimic.
Din buzunar scoase actele pe care urma să le semneze.
Le rupse încet în fața ei.
— Casa nu va merge la nimeni fără să hotărâm împreună. Mâine mergem din nou la notar și o trecem pe numele amândurora, așa cum trebuia să fie de la început.
Irina simți că, pentru prima dată după mulți ani, omul din fața ei era din nou bărbatul de care se îndrăgostise în tinerețe.
Peste câteva săptămâni, toate actele au fost refăcute. Mai târziu au întocmit și un testament prin care au lăsat proprietatea fiicei lor și nepoților.
În vara aceea au construit, în sfârșit, veranda la care Irina visase încă din tinerețe.
De data aceasta, fiecare cui bătut în lemn avea aceeași însemnătate pentru amândoi.
Uneori, cea mai mare victorie nu este să-l învingi pe omul de lângă tine, ci să-l faci să-și amintească faptul că o familie nu se clădește cu orgoliu, ci cu respect.