Radu a intrat grăbit în casă.
Încă avea în mână cheile mașinii.
— Ce s-a întâmplat? Ai spus că este o urgență…
A făcut doi pași în hol.
Apoi a încremenit.
În sufragerie, Alexandra stătea relaxată pe canapea, cu telefonul în mână.
Eu eram în picioare, lângă fereastră.
Pentru câteva secunde, nimeni n-a spus nimic.
Alexandra a zâmbit.
— În sfârșit! Menajera ta nici măcar nu știe să servească un pahar cu apă.
L-am privit pe Radu.
Fața îi devenise albă.
Știa că nu mai avea unde să fugă.
— Alexandra… trebuie să pleci, a spus el cu voce joasă.
Ea a râs.
— De ce? Pentru că e supărată menajera?
Am făcut un pas înainte.
— Radu… spune-i cine sunt.
El și-a coborât privirea.
— Alexandra… ea este…
Vocea i s-a frânt.
— …soția mea.
Fata a izbucnit în râs.
— Glumești.
Niciunul dintre noi nu a zâmbit.
În câteva secunde, râsul ei a dispărut.
— Stai… vorbești serios?
— Doisprezece ani de căsnicie, am răspuns calm.
Alexandra s-a uitat când la mine, când la Radu.
— Dar… mi-ai spus că locuiești singur.
Radu nu mai găsea cuvintele.
— Și mi-ai spus că soția ta lucrează la recepția unei firme…
Am zâmbit amar.
— Nu la recepție.
Conduc firma.
Pentru prima dată, Alexandra părea cu adevărat speriată.
— Ce firmă?
— Dumitrescu Logistics.
Ochii ei s-au mărit.
— Tata lucrează acolo…
Am încuviințat.
— Știu. Este unul dintre cei mai vechi angajați ai noștri.
Camera a rămas complet tăcută.
Fata a început să dea din cap.
— El… el nu știe nimic despre asta.
— Nici nu are de ce să știe.
M-am apropiat încet.
— Tatăl tău și-a făcut întotdeauna meseria cinstit. Nu are nicio vină pentru alegerile tale și nici pentru minciunile soțului meu.
Alexandra a izbucnit în plâns.
Radu a încercat să se apropie de mine.
— Putem vorbi…
Am ridicat mâna.
— Nu.
Am deschis un sertar și am scos un dosar.
Înăuntru erau actele casei.
Le-am așezat pe masă.
— Casa este cumpărată înainte de căsătorie și este pe numele meu.
Am pus lângă ele actele mașinii.
— Mașina pe care o conduci aparține firmei.
Apoi am scos un alt dosar.
— Iar clinica ta…
Radu a închis ochii.
— …funcționează de trei ani doar pentru că firma mea i-a acoperit pierderile.
Alexandra îl privea de parcă vedea pentru prima dată omul cu care avea o relație.
— Mi-ai spus că tu ai construit tot…
El nu răspundea.
— Mi-ai spus că soția ta trăiește pe banii tăi…
Liniștea devenea tot mai apăsătoare.
Am privit spre Radu.
— Ai douăzeci de minute să-ți strângi lucrurile.
— Te rog…
— Nu.
— Putem merge la consiliere…
— Ai adus-o în casa noastră.
În casa mea.
Nu mai avem ce discuta.
Douăzeci de minute mai târziu, cobora scările cu două valize.
Nu s-a uitat înapoi.
Alexandra plecase cu câteva minute înainte, plângând.
Divorțul s-a încheiat câteva luni mai târziu.
Nu i-am cerut răzbunare.
Doar adevărul.
Clinica lui a fost nevoită să funcționeze fără sprijinul financiar pe care îl primea de ani de zile.
Nu a rezistat.
În schimb, firma mea a continuat să crească.
Iar tatăl Alexandrei?
A rămas în continuare unul dintre cei mai apreciați angajați.
Într-o zi a venit în biroul meu.
— Vreau doar să vă mulțumesc.
— Pentru ce?
Avea ochii umezi.
— Pentru că n-ați amestecat greșelile copilului meu cu munca mea.
I-am întins mâna.
— Oamenii răspund pentru propriile fapte.
Nu pentru ale altora.
Omul a lăcrimat.
Atunci am înțeles că cea mai mare victorie nu fusese divorțul.
Ci faptul că, deși fusesem trădată, nu devenisem un om nedrept.
În ziua aceea am închis definitiv ușa trecutului.
Și, pentru prima dată după mulți ani, casa mea a redevenit exact ceea ce fusese construită să fie.
Acasă.