Am rămas nemișcat.
— Ce înseamnă asta? am întrebat încet.
Doamna Viorica și-a potrivit ochelarii și a privit spre tavan, de parcă vedea prin planșeu apartamentul de deasupra.
— Aneta și Gheorghe s-au mutat în blocul ăsta imediat după ce a fost construit. Au fost căsătoriți mai bine de cincizeci de ani.
A zâmbit trist.
— El lucra la depoul de tramvaie și făcea aproape toată viața tura de noapte. Pleca seara și se întorcea dimineața. Copiii erau mici și dormeau. Nu voiau să-i trezească niciodată.
Am ascultat fără să spun nimic.
— Atunci au inventat un cod al lor.
Prin calorifer.
Prin țevile care legau toate apartamentele.
Trei bătăi însemnau…
„Noapte bună. Te iubesc.”
Două bătăi însemnau…
„Vino sus.”
Iar o singură bătaie însemna…
„Copiii au adormit. Poți intra liniștit.”
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Și acum?
Viorica și-a coborât privirea.
— Acum doi ani, Gheorghe s-a îmbolnăvit foarte rău. Copiii l-au mutat într-un centru de îngrijire, pentru că Aneta nu-l mai putea ridica din pat.
În fiecare joi mergea la el.
Îi ducea sarmale.
Compot.
Și haine curate.
Dar în fiecare seară…
La ora nouă fix…
Bătea în calorifer.
Exact cum făcuse o viață întreagă.
— Și el știa?
— Da.
Își potrivea ceasul după ora nouă și îi spunea asistentei:
„Acum bate Aneta.”
Mi-au dat lacrimile.
— Dar…
Am ezitat.
— Gheorghe…
Viorica a închis ochii.
— A murit anul trecut.
Am rămas fără cuvinte.
— Atunci… de ce mai bate?
Bătrâna a zâmbit printre lacrimi.
— Am întrebat-o și eu.
Mi-a răspuns atât:
„El mă aude.
De acolo de sus.
Prin toate țevile lumii.”
Am simțit că mă sufoc.
În buzunar aveam încă plângerea pe care o lipisem cu atâta convingere la avizier.
Am urcat fără să mai spun nimic.
Am dezlipit foaia.
Am rupt-o în bucățele mici.
Dar, în noaptea aceea, n-am putut să adorm.
Simțeam că simplul fapt că îmi retrăsesem reclamația nu era suficient.
A doua zi am așteptat ora nouă ca niciodată.
Stăteam în bucătărie cu o lingură de lemn în mână.
La ora 21:00 fix au venit cele trei lovituri.
Bum.
Bum.
Bum.
Am închis ochii.
Am așteptat o secundă.
Apoi am bătut și eu.
De trei ori.
Încet.
Respectuos.
Am rămas nemișcat.
După câteva clipe…
Din calorifer s-a auzit o singură bătaie.
Slabă.
Tremurată.
Ca și cum cineva zâmbea printre lacrimi.
A doua zi am urcat la etajul patru.
Aveam în mână un pachet de biscuiți.
Nu știam dacă era potrivit.
Dar trebuia să merg.
Aneta mi-a deschis.
S-a uitat lung la mine.
Și înainte să spun vreun cuvânt, a șoptit:
— Dumneata ai fost aseară…
Am dat din cap.
— Îmi pare rău.
N-am știut.
M-a poftit înăuntru.
În bucătăria ei mirosea a compot de gutui.
Pe perete era o fotografie veche.
Un bărbat tânăr, în uniformă de vatman, râdea cu șapca dată pe spate.
— Gheorghe al meu…
A spus-o atât de simplu, încât mi s-a pus un nod în gât.
— Copiii îmi spun să nu mai bat.
Dar eu cum să-l las fără noapte bună?
Dumneata ai putea?
Am clătinat încet din cap.
Din ziua aceea, în fiecare seară, la ora nouă, Aneta bătea de trei ori.
Iar eu răspundeam cu o bătaie.
Nu ca să-i înlocuiesc soțul.
Ci ca să știe că, în blocul acela, cineva îi auzea încă dragostea.
Au trecut aproape doi ani.
Într-o dimineață de martie, am aflat că Aneta se stinsese liniștită în somn.
În seara aceea am rămas lângă calorifer.
Ora nouă a venit.
Dar blocul a rămas tăcut.
Pentru prima dată.
Câteva zile mai târziu, fiul ei m-a căutat.
Mi-a întins un plic.
— Mama mi-a spus că, dacă într-o zi n-o să mai fie, să vi-l dau dumneavoastră.
Înăuntru era un bilețel.
Scris cu litere tremurate.
Atât.
„Mulțumesc că mi-ai răspuns. O clipă am crezut că era el.”
Îl port și astăzi în portofel.
Și de fiecare dată când trece ora nouă, pun mâna pe caloriferul rece și mă gândesc câți oameni singuri mai așteaptă, în liniște, un semn că cineva încă îi aude.