În dimineața în care am intrat în biroul notarului, Ionuț nici măcar nu m-a salutat.
Stătea lângă mama lui.
Ea avea același aer superior pe care îl afișa de ani întregi.
M-a privit de sus în jos și a zâmbit.
— Păcat că ai ales niște bani în locul familiei.
Nu i-am răspuns.
Notarul a deschis dosarul și a început să răsfoiască actele.
— Domnule Ionuț, înțeleg că solicitați împărțirea apartamentului în cote egale.
— Exact.
A plătit și ea.
Am plătit și eu.
Este simplu.
Notarul a ridicat privirea.
— Chiar este simplu.
A întors câteva pagini.
— Înainte de căsătorie, doamna Alina avea deja economii proprii de 210.000 de lei, folosite ca avans.
Ionuț a rămas nemișcat.
— După aceea, toate ratele au fost achitate din contul personal al doamnei Alina.
El a început să râdă.
— Imposibil.
Eu am plătit jumătate.
Notarul i-a împins spre el un dosar gros.
— Extras bancar după extras bancar.
Patruzeci și opt de luni.
Toate transferurile provin din același cont.
Al dumneaei.
Mama lui a intervenit imediat.
— El aducea bani în casă!
Notarul a dat încă o filă.
— Da.
Dar acei bani au fost retrași aproape integral și transferați ulterior către alte persoane.
S-a făcut liniște.
— Avem aici transferuri către mama dumneavoastră.
Către fratele dumneavoastră.
Către firma cafenelei.
Către două credite personale.
Toate în valoare de peste trei sute de mii de lei.
Ionuț se uita când la acte, când la mine.
— Nu…
Nu se poate…
— Ba da.
Ați contribuit la familie.
Doar că nu la familia dumneavoastră.
Fața soacrei s-a schimbat.
— Ce legătură are asta?
Notarul a răspuns calm.
— Are.
Pentru că domnul Ionuț solicită jumătate dintr-un apartament pe care, conform documentelor, aproape în întregime l-a achitat soția lui.
Nu eu.
Actele.
Timp de câteva secunde nimeni n-a spus nimic.
Apoi Ionuț s-a întors spre mine.
— De ce nu mi-ai spus niciodată?
Am zâmbit amar.
— Pentru că de fiecare dată când încercam să vorbim despre bani, îmi spuneai că mama ta are nevoie mai mare.
A lăsat capul în jos.
Pentru prima dată după mulți ani părea că înțelege.
Mama lui însă nu renunța.
— Tot soțul tău este!
Ce contează cine a plătit?
M-am ridicat încet.
— Exact asta am spus și eu șase ani.
Ce contează cine plătește…
Important este să fim familie.
Doar că, atunci când aveam eu nevoie de un singur lucru pentru mine, mi-ați arătat că, pentru voi, eu nu eram familie.
Eram doar omul care achita nota de plată.
Notarul a închis dosarul.
— Din punct de vedere juridic, situația este foarte clară.
Discuția s-a terminat acolo.
Ionuț m-a urmărit până pe hol.
— Alina…
Mai putem repara ceva?
L-am privit câteva clipe.
Era același bărbat de care mă îndrăgostisem.
Dar era prea târziu.
— Știi care a fost cea mai mare problemă?
Nu banii.
Ci faptul că n-ai observat niciodată cât am renunțat eu pentru tine.
A rămas fără răspuns.
Șase luni mai târziu am plecat, singură, în vacanța pe care o amânasem atâția ani.
În ultima seară, privind apusul de pe malul mării, mi-am dat seama că nu hotelul era visul meu.
Libertatea era.
Iar uneori cea mai bună investiție pe care o faci nu este într-o casă sau într-un cont bancar.
Este curajul de a pleca din locul în care ești apreciat doar atunci când plătești.