Andrei m-a privit mirat.
Probabil se aștepta să plâng.
Să țip.
Să-l implor.
În schimb, eu doar zâmbeam.
— Vreau să divorțăm cât mai repede, a spus el. Și sper că n-o să faci probleme cu împărțirea casei.
— Desigur, Andrei.
Răspunsul meu l-a surprins.
— Atât?
— Atât.
În acel moment am văzut că persoana pe care o observasem se apropia tot mai mult de noi.
Era directorul general al companiei la care lucra Andrei.
Îl întâlnisem o singură dată, la petrecerea de Crăciun organizată cu un an înainte.
M-a recunoscut imediat.
— Elena! Ce surpriză!
S-a apropiat de cărucioare și a zâmbit larg.
— Acestea sunt micuțele? Sunt absolut minunate!
Abia apoi s-a întors spre Andrei.
— Nu ne faci cunoștință?
Andrei înghiți în sec.
— Domnule director…
Femeia de lângă el zâmbi și întinse mâna.
— Eu sunt iubita lui.
Expresia directorului s-a schimbat instantaneu.
— Iubita?
A privit spre mine.
— Eu știam că sunteți căsătoriți.
— Încă suntem.
Pentru câteva secunde s-a lăsat liniștea.
Directorul îl privea fix pe Andrei.
— În toate rapoartele pe care ni le-ai trimis în timpul călătoriei scriai că soția ta nu a putut participa din motive medicale și că vorbești zilnic cu ea și cu copiii.
M-am uitat surprinsă.
— Asta le-a spus?
— Exact asta.
Andrei încerca disperat să găsească o explicație.
— Situația este puțin mai complicată…
Directorul l-a oprit ridicând mâna.
— Nu. Este foarte simplă.
S-a uitat spre cele trei fetițe care dormeau liniștite.
— Compania a plătit această călătorie pentru un angajat pe care îl considera un exemplu de om și de tată. În schimb, dumneata ai plecat cu amanta, iar soția ta a rămas singură acasă, însărcinată, apoi cu trei copii prematuri.
Chipul lui Andrei devenise alb.
Amanta făcu instinctiv un pas înapoi.
— Domnule director…
— Luni dimineață te aștept în biroul meu.
Atât.
Nu a ridicat tonul.
Nu l-a jignit.
Dar Andrei înțelesese deja că totul se terminase.
Directorul s-a întors spre mine.
— Îmi pare sincer rău pentru tot ce ați trăit. Vă doresc multă putere.
După ce a plecat, Andrei m-a apucat de braț.
— Ai făcut asta intenționat!
L-am privit calm.
— Nu eu. Tu ai ales să cobori din avion cu ea de mână.
A încercat să mă convingă să mergem acasă și să discutăm.
— Nu mai există „acasă”, Andrei.
În următoarele săptămâni am depus actele de divorț.
Credea că voi renunța ușor la partea mea din casă.
Numai că avocatul meu a demonstrat că locuința fusese cumpărată în mare parte din economiile mele și din banii moșteniți de la bunica mea.
Instanța a ținut cont de toate documentele și de contribuția fiecăruia.
Eu și cele trei fetițe am rămas în casa pe care o construisem împreună.
Andrei a fost obligat să plătească pensie de întreținere și a primit un program de vizitare stabilit de instanță.
La câteva luni după divorț, mama m-a întrebat:
— Îți pare rău după el?
Am privit spre cele trei fetițe care dormeau liniștite una lângă alta.
Am zâmbit.
— Nu.
— Nici măcar puțin?
Am clătinat din cap.
— Îmi pare rău doar că am confundat, atâția ani, iubirea cu răbdarea de a aștepta pe cineva care alesese deja să plece.
În ziua aceea am înțeles că uneori nu pierzi un soț.
Ci scapi de omul care nu te-a meritat niciodată.