Nu am mai spus nimic.
Le-am zâmbit.
— Aveți dreptate. Bucurați-vă de locurile voastre.
Andrei a răsuflat ușurat.
Era convins că acceptasem.
În timp ce el și mama lui mergeau spre salonul VIP, am deschis telefonul.
Toate rezervările vacanței fuseseră făcute pe numele meu.
Hotelul.
Mașina închiriată.
Excursiile.
Cina aniversară.
Pachetul spa.
Am anulat tot.
Apoi i-am luat pe copii de mână și am ieșit din aeroport.
— Mamă, nu mai plecăm cu avionul? a întrebat Maria.
Am zâmbit.
— Ba da… doar că într-o vacanță puțin diferită.
Ne-am cazat într-un resort superb din Poiana Brașov.
Piscină încălzită.
Locuri de joacă.
Înghețată.
Seri liniștite doar noi patru.
Pentru prima dată după mulți ani, nu alergam după programul altcuiva.
În seara aceea, telefonul a început să sune.
Andrei.
Am răspuns calm.
— Unde sunteți?
— În vacanță.
— Hotelul spune că rezervarea a fost anulată! Mașina nu mai există! N-avem unde să stăm!
— Știu.
— Cum adică știi?
— Eu am făcut toate rezervările.
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— Ai făcut asta intenționat?
— Da.
După tot ce ai făcut în aeroport, am înțeles că vacanța noastră nu mai exista.
Exista doar vacanța ta cu mama ta.
A oftat nervos.
— Exagerezi.
Am privit spre copiii care râdeau în piscină.
— Nu.
Pentru prima dată după doisprezece ani, aleg să am grijă de mine și de copiii mei.
Nu de tine.
Am închis telefonul.
Câteva zile mai târziu ne-am întors acasă.
Andrei mă aștepta.
Nu mai era sigur pe el.
— Putem să vorbim?
— Putem.
— Îmi pare rău.
L-am privit câteva clipe.
— Nu m-au durut biletele.
M-a durut faptul că ai crezut firesc să-ți pui mama pe primul loc și să mă lași singură cu trei copii.
A plecat capul.
Poate pentru prima dată în mulți ani înțelesese cât rău făcuse.
Nu știu dacă acea vacanță ne-a salvat căsnicia.
Dar știu sigur că m-a salvat pe mine.
Pentru că în ziua aceea am învățat că respectul nu se cere.
Se oferă.
Iar dacă nu îl primești, trebuie să ai curajul să te alegi pe tine.