Telefonul era de la Donatella, fiica Gemmei.
Locuia de aproape douăzeci de ani în Germania și își vedea mama doar de câteva ori pe an. În rest, eu eram cea care îi era alături în fiecare zi.
— Îți mulțumesc… a șoptit ea printre suspine. Îți mulțumesc că îi ești tu mamei ce ar trebui să-i fiu eu.
Am rămas câteva clipe fără glas.
În bucătăria apartamentului din Ancona era liniște. Se auzea doar ceasul de pe perete și respirația liniștită a Gemmei din camera alăturată.
Atunci i-am spus un lucru pe care nu-l mai mărturisisem nimănui.
— Donatella… și eu am o mamă. Are optzeci și patru de ani și trăiește singură într-un sat din Tulcea. În fiecare duminică o sun, exact așa cum o suni tu pe mama ta.
La celălalt capăt al firului s-a lăsat tăcerea.
Apoi am auzit-o plângând și mai tare.
— Eu plătesc o femeie să aibă grijă de mama mea… dar pe a ta cine o îmbrățișează?
M-a lovit întrebarea aceea drept în inimă.
Am înțeles că nu eram doar angajată și fiica unei bătrâne.
Eram două femei care purtau aceeași vină.
Amândouă plecaserăm de lângă mamele noastre.
Din ziua aceea, discuțiile noastre nu au mai fost doar despre tensiunea Gemmei sau despre medicamente.
Vorbeam despre dor.
Despre sate.
Despre copilărie.
Despre mamele care îmbătrâneau fără noi.
Într-o seară, Gemma a avut unul dintre momentele ei de confuzie.
Eu eram lângă patul ei, iar Donatella vorbea la telefon pe difuzor.
Bătrâna ne-a privit pe rând.
A întins o mână spre mine și cealaltă spre telefon.
Apoi a spus încet:
— Fetele mele…
Atât.
Donatella a izbucnit în plâns.
Eu nu am mai putut scoate niciun cuvânt.
În clipa aceea am simțit că bătrâna ne făcuse surori.
După câteva zile, Donatella m-a sunat din nou.
De data aceasta avea vocea hotărâtă.
— Steliana, de acum înainte vei merge acasă la mama ta de două ori pe an. Eu îți plătesc biletele. Când ești în România, vin eu în Italia și stau cu mama.
Am rămas fără cuvinte.
Opt ani mă întorsesem acasă doar o singură dată, pentru câteva zile.
Nu-mi venea să cred.
Dar surprizele nu se opriseră.
Donatella a început să învețe câteva cuvinte în română.
Nu multe.
Doar atât cât să poată spune:
— Sărut mâna, mamă.
În fiecare duminică, după ce terminam convorbirea cu mama mea, îi dădeam telefonul Donatellei.
Mama râdea și plângea de fiecare dată când auzea accentul ei italian.
— Cine-i femeia asta atât de bună? mă întreba.
— E sora mea de departe, mamă.
Și chiar așa a rămas.
Eu aveam grijă de Gemma.
Donatella se asigura că mama mea nu se mai simțea singură.
Două femei din două țări diferite reușiseră să aline dorul a două mame care nu se cunoșteau niciodată.
De atunci am înțeles că familia nu este întotdeauna formată doar din oamenii cu care împărțim același sânge.
Uneori, Dumnezeu îți scoate în cale un om care îți înțelege durerea fără să fie nevoie să o explici.
Iar când două fiice își poartă una alteia povara, două mame pot adormi mai liniștite, chiar dacă sunt despărțite de mii de kilometri.