Am urcat în taxi fără să mai înțeleg nimic.
Operația încă mă durea, capul îmi era greu de la anestezie, iar cuvintele lui Alexandru îmi răsunau întruna în minte:
„Dacă am dreptate… este prima șansă să o prind.”
Ce putea să însemne asta?
Pe drum am încercat din nou să o sun pe Doina.
Telefonul era în continuare închis.
Cu zece minute înainte să ajung acasă, Alexandru m-a sunat din nou.
Vocea lui era mult mai calmă.
— Irina… când intri pe strada noastră, nu coborî din taxi.
— De ce?
— Uită-te întâi dacă vezi mașina mamei.
Am simțit că îmi îngheață sângele.
Taxiul a încetinit la colțul străzii.
Și atunci am văzut-o.
Mașina gri a Doinei era parcată chiar pe aleea casei noastre.
Mi-am dus instinctiv mâna la gură.
— Alexandru… e aici…
— Știam.
— Ce caută?
A urmat o pauză.
— Am montat o cameră în birou înainte să plec.
Am rămas fără cuvinte.
— Camera tocmai mi-a trimis o alertă. Mama a intrat în casă cu cheia de rezervă care dispăruse acum câteva luni.
Atunci toate piesele au început să se lege.
Brățara bunicii.
Plicul cu bani.
Cheia de rezervă.
Cutia goală a inelului.
Documentele care dispăreau fără urmă.
De fiecare dată, Doina fusese cea care îmi spunea că sunt obosită, uitucă sau neatentă.
Ajunsesem să cred că problema era la mine.
Alexandru mi-a mărturisit că în ultimele săptămâni descoperise ceva și mai grav.
Dintr-un cont bancar vechi dispăruseră peste 18.000 de dolari.
Singura persoană care avusese cândva acces era propria lui mamă.
Nu voise să mă sperie fără dovezi.
Acum însă dovezile erau chiar în casa noastră.
Câteva minute mai târziu, pe stradă a oprit o mașină de poliție.
Alexandru a coborât din ea.
Avea fruntea zgâriată după accident, dar nici nu părea să simtă durerea.
S-a apropiat de taxi, m-a privit câteva clipe și mi-a spus doar atât:
— Îmi pare rău că n-am înțeles mai devreme ce ți se întâmpla.
Am mers împreună spre ușă.
O polițistă a bătut de mai multe ori.
După câteva secunde, Doina a deschis.
Când m-a văzut în hainele de spital, a rămas nemișcată.
Dar privirea mea s-a oprit imediat pe încheietura ei.
Purta brățara de aur pe care o moștenisem de la bunica.
Exact brățara despre care mă convinsese luni întregi că probabil o pierdusem.
— Este brățara mea… am spus încet.
Instinctiv și-a ascuns mâna la spate.
— Tocmai voiam să ți-o aduc…
Nu am mai crezut niciun cuvânt.
Alexandru a scos telefonul și i-a arătat polițistei imaginile înregistrate de cameră.
Doina apărea intrând direct în biroul nostru.
Deschidea sertarul încuiat cu o cheie.
Lua dosarul financiar.
Punea în geantă plicul cu bani și mai multe documente.
Polițista i-a cerut să lase geanta jos.
Înăuntru au găsit tot ceea ce dispăruse în ultimele luni:
brățara bunicii mele, banii din plicul de urgență, documentele casei, actele moștenirii și chiar cutia în care fusese inelul meu de logodnă.
Doina a încercat să se apere.
A spus că făcuse totul pentru binele fiului ei.
Că doar „împrumutase” banii.
Că eu îl schimbasem pe Alexandru.
Dar, pentru prima dată, fiul ei nu i-a mai luat apărarea.
A privit-o drept în ochi și i-a spus:
— Nu ai abandonat-o doar pe Irina la spital.
Ai încercat ani întregi să o faci să creadă că își pierde mințile.
Apoi le-a cerut polițiștilor să consemneze totul și să înceapă cercetările privind transferurile bancare.
În următoarele săptămâni, banca a confirmat că Doina mutase bani dintr-un cont vechi fără acordul lui Alexandru.
A fost obligată să restituie întreaga sumă, iar Alexandru a eliminat-o din toate conturile și documentele noastre.
Am întrerupt definitiv legătura cu ea.
Într-o seară, la câteva luni după tot ce se întâmplase, mi-am pus din nou la mână brățara bunicii.
Nu pentru valoarea ei.
Ci pentru că îmi amintea de cel mai important lucru pe care îl recuperasem.
Nu bijuteriile.
Nu banii.
Ci încrederea în propria mea minte.
Uneori, cea mai periculoasă formă de manipulare nu este să ți se fure lucrurile.
Este să fii convins, zi după zi, că tu ești problema.