Am rămas fără aer.
Piatra funerară strălucea.
Fusese curățată cu grijă.
În jurul ei înfloriseră margarete și albăstrele.
În față apăruse o bancă simplă din lemn, lucrată manual.
M-am așezat încet.
Atunci am observat gravura.
Nu era un citat celebru.
Era un vers pe care doar eu și Mihai îl știam.
Un vers pe care îl repetam în fiecare excursie făcută împreună.
Lacrimile au început să-mi curgă fără oprire.
— Ilie!
Am alergat prin cimitir.
L-am căutat peste tot.
Dar nu era nicăieri.
Îngrijitorul s-a apropiat încet.
— A plecat azi-noapte.
Dar a lăsat ceva pentru dumneavoastră.
M-a dus până la baraca lui.
Pe o masă veche se afla o cutie din lemn.
Înăuntru era o fotografie îngălbenită.
Am luat-o cu mâinile tremurânde.
Pe ea apărea Mihai.
Tânăr.
În uniformă militară.
Cu brațul pe umerii unui alt soldat.
Ilie.
Am întors fotografia.
Pe spate scria:
„Dacă unul dintre noi pleacă primul, celălalt va avea grijă de tot ce a iubit mai mult pe lumea asta.”
Am izbucnit în plâns.
În douăzeci de ani de căsnicie Mihai nu-mi povestise niciodată despre această promisiune.
Și totuși…
cineva o respectase.
L-am căutat luni întregi pe Ilie.
L-am întrebat pe îngrijitor.
Pe oamenii din zonă.
Pe preoți.
Dispăruse.
De parcă venise doar pentru a-și ține cuvântul.
Astăzi banca aceea este încă acolo.
De fiecare dată când merg la Mihai mă așez câteva minute pe ea.
Și nu mă mai simt singură.
Pentru că am înțeles ceva.
Dragostea adevărată nu se termină în ziua înmormântării.
Uneori continuă prin oamenii cărora le-ai făcut bine cândva.
Iar promisiunile făcute din suflet…