Era aproape miezul nopții când am răspuns.
— Viorica… te rog, ajută-ne…
Vocea fiului domnului Aldo era complet schimbată.
Nu mai avea răceala din mesajul prin care mă concediase.
Era vocea unui om speriat.
— Tata nu mai mănâncă, mi-a spus printre suspine. Refuză tot. A slăbit îngrozitor și nu mai vorbește cu nimeni.
Am rămas în tăcere.
— Am descoperit astăzi ghivecele din cameră pline cu pastile. Le ascundea sub limbă și le arunca atunci când îngrijitoarea ieșea din cameră. De săptămâni întregi nu și-a luat tratamentul.
Mi s-a strâns inima.
— Fata care a venit după tine a plecat azi. A spus că nu mai poate. Tata nu o lasă să-l atingă. Refuză mâncarea, medicamentele și orice încercare de ajutor.
A urmat o pauză lungă.
Apoi l-am auzit spunând cu glas frânt:
— Vino înapoi… Te rog. Plătim cât ceri.
M-am uitat pe fereastră, spre curtea casei mele din România.
Mă gândeam la omul care mă privise în tăcere când plecasem și îmi strânsese mâna fără să spună un cuvânt.
Atunci am înțeles.
— Domnul Aldo nu duce dorul mâncării mele, am spus încet. Și nici al meu. Duce dorul familiei lui.
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— Un om nu încetează să mănânce pentru că s-a schimbat îngrijitoarea. Încetează când simte că a fost uitat.
Am auzit un suspin.
— Ce trebuie să fac?
Am răspuns fără să ezit.
— Mă întorc. Dar am trei condiții.
— Orice.
— Prima: vreau contract de muncă legal. Nu mai accept să fiu concediată printr-un mesaj.
— Ai cuvântul meu.
— A doua: duminica este liberă. O petrec așa cum aleg eu.
— De acord.
Am făcut o pauză.
— A treia este cea mai importantă.
A tăcut.
— În fiecare duminică vii la tatăl tău. Indiferent cât de ocupat ești. Stați împreună la masă. Vorbiți. Îl asculți.
L-am auzit plângând.
— Vin… Îți promit că vin.
Patru zile mai târziu eram din nou la Napoli.
Când am intrat în cameră, domnul Aldo slăbise mult.
Dar în clipa în care m-a văzut, ochii i s-au luminat.
A întins mâna spre mine.
Am prins-o în palmele mele.
— Am venit, domnule Aldo.
Nu putea vorbi.
Dar lacrimile îi spuneau tot.
În prima duminică a venit și fiul lui.
Ținea un buchet de flori și părea mai emoționat decât în ziua în care își înmormântase mama.
S-a așezat la masă lângă tatăl său.
Nu știa ce să spună.
Am pus în fața lor o supă de pui, așa cum îi pregăteam bătrânului în fiecare săptămână.
I-am legat șervetul la gât și i-am dus prima lingură la gură.
S-a uitat când la mine, când la fiul lui.
Apoi a deschis încet gura.
A înghițit.
Încă o lingură.
Și încă una.
Fiul lui plângea în tăcere.
Bătrânul îi ținea pe amândoi de mână.
În ziua aceea n-a mâncat pentru că supa era mai bună.
A mâncat pentru că, după foarte mult timp, nu mai era singur.
De atunci, în fiecare duminică, fiul lui vine.
Uneori obosit.
Alteori grăbit.
Dar nu lipsește niciodată.
Iar domnul Aldo mănâncă de fiecare dată cu poftă.
Atunci am înțeles că oamenii au nevoie de hrană ca să trăiască.
Dar au nevoie de dragostea celor apropiați ca să-și dorească să trăiască.