Margareta și-a șters lacrimile și a dat încet din cap.
— Da… este în viață.
Am simțit cum aerul îmi revine în piept.
— Atunci de ce sunteți aici?
Am poftit-o în sufragerie.
A privit câteva fotografii cu Daniel din copilărie și a zâmbit trist.
— Vorbește foarte des despre dumneavoastră.
M-am uitat uimită la ea.
— Dacă vorbește despre mine… atunci de ce mi-a ascuns că are familie?
Margareta a oftat adânc.
— Pentru că îi era teamă.
A început să-mi povestească.
Fiul meu se îndrăgostise de Elise, fiica ei.
Se căsătoriseră discret.
Nu pentru că nu mă iubea.
Ci pentru că, după moartea tatălui lui, relația dintre noi devenise tot mai grea.
Îl judecam prea repede.
Îi spuneam mereu că nu mai gândește.
Că ia decizii greșite.
Într-o zi, pentru a acoperi cheltuielile unei urgențe medicale prin care trecea Elise, Daniel amanetase ceasul rămas de la tatăl său.
Când am aflat, l-am acuzat că și-a bătut joc de memoria tatălui lui.
Nici măcar nu l-am lăsat să-mi explice.
Din ziua aceea, între noi s-a ridicat un zid.
Mai târziu, Elise a rămas însărcinată.
Daniel voia să-mi spună.
De fiecare dată își făcea curaj.
Și de fiecare dată renunța.
Credea că îl voi respinge din nou.
Cu două zile înainte, suferise o problemă gravă la inimă și ajunsese de urgență la spital.
Înainte să intre în operație îi întinsese Margaretei botoșeii și îi spusese:
— Dacă nu mă mai trezesc… du-i mamei mele. Spune-i că am încercat de sute de ori să mă întorc acasă.
Am izbucnit în plâns.
Am plecat imediat spre spital.
Când am intrat în salon, Daniel era treaz.
Palid.
Slăbit.
M-a privit lung.
— Mamă…
N-am mai așteptat nicio explicație.
L-am îmbrățișat.
— Iartă-mă…
A început și el să plângă.
— Eu trebuia să-ți spun adevărul.
— Iar eu trebuia să te ascult.
În ușă a apărut o tânără care ținea în brațe un bebeluș.
— Ea este Elise, a spus Daniel.
Femeia s-a apropiat timid.
— Îmi pare rău…
Am clătinat din cap.
— Nu tu trebuie să-ți ceri iertare.
Apoi am întins brațele spre copil.
Pentru prima dată mi-am ținut nepotul în brațe.
Avea ochii lui Daniel.
Și zâmbetul tatălui lui.
În clipa aceea am înțeles cât timp pierdusem din cauza orgoliului.
După externarea lui Daniel, am început să recuperăm anii în care ne îndepărtaserăm.
Duminicile au redevenit zile petrecute împreună.
Elise gătea.
Eu făceam prăjituri.
Iar micul Noel alerga prin casă cu botoșeii aceia crem păstrați într-o cutie de lemn, ca amintire a zilei în care o familie aproape destrămată a găsit, în sfârșit, drumul înapoi una spre cealaltă.
Atunci am înțeles că, uneori, nu lipsa iubirii ne desparte.
Ci lipsa curajului de a spune adevărul înainte să fie prea târziu.