Pentru câteva secunde nimeni n-a spus nimic.
Bătrânul și femeia din prag se priveau fără să clipească.
Avea rochie albă.
Voalul îi cădea peste umeri.
Buchetul îi tremura în mâini.
Ochii i se umpluseră de lacrimi.
— Tată…
Vocea i s-a frânt înainte să termine cuvântul.
Vasile a rămas nemișcat.
Nu îndrăznea să creadă.
— Ioana…
A făcut un pas.
Apoi încă unul.
Femeia elegantă a încercat să spună ceva.
— Ioana… cred că este o neînțelegere…
Mireasa nici n-a întors capul.
Se uita doar la bătrân.
— Tu ești?
El a încuviințat încet.
— Da…
— De douăzeci și cinci de ani mă întreb cum arăți.
Lacrimile îi curgeau fără oprire.
— Mama mi-a spus că ne-ai uitat.
Bătrânul și-a coborât privirea.
— Nu v-am uitat niciodată.
Am fost un laș.
Mi-a fost rușine să mă întorc cu mâinile goale.
Și cu fiecare an care trecea, rușinea devenea mai mare.
Până când au trecut douăzeci și cinci de ani.
În sală nu se mai auzea nici muzica.
Nici șoaptele.
Ioana s-a apropiat încet.
A privit fotografia veche pe care bătrânul încă o ținea în mână.
Era ea.
La cinci ani.
A luat fotografia cu grijă.
Și a început să plângă.
— Ai păstrat-o…
— În fiecare zi.
A fost singura fotografie pe care am avut-o cu tine.
Ioana și-a șters lacrimile.
Apoi i-a întins brațul.
— Tată…
Bătrânul a ridicat privirea.
— M-ai lăsat singură când eram copil.
Nu pot schimba asta.
Dar nici nu vreau să te pierd încă o dată.
Vino.
Mă conduci tu.
Toată sala a izbucnit în aplauze.
Adrian a venit lângă ei și i-a strâns bătrânului mâna.
— Bine ați venit în familie.
Vasile n-a mai putut spune nimic.
Doar plângea.
Cu fotografia într-o mână.
Și brațul fiicei lui în cealaltă.
În ziua aceea n-a recuperat douăzeci și cinci de ani.
Dar a primit cel mai frumos dar pe care îl putea spera un tată.
Șansa de a merge, măcar o dată, alături de fiica lui.