Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Am rămas în garaj cu punga în mână și cu ochii lipiți de data de pe bon.
Cătălin fusese acolo.
Nu cu o săptămână înainte de operație.
Nu întâmplător.
La trei zile după.
Cumpărase felicitarea, bomboanele și ursulețul din magazinul spitalului, dar niciunul dintre ele nu ajunsese la mine.
Am pus punga pe bancul de lucru și l-am sunat.
A răspuns aproape imediat.
— Ai ajuns?
— Da.
Tăcere.
— Ai văzut casa?
— Am văzut-o.
— Irina…
— Unde ești?
— În spate.
Am ieșit din garaj și am mers încet spre grădină.
L-am găsit lângă magazie.
Purta o pereche de pantaloni vechi și un tricou pătat de vopsea. Avea cearcăne adânci și părea că nu dormise bine de zile întregi.
Când m-a văzut, a făcut instinctiv un pas spre mine.
Eu am ridicat mâna.
— Nu.
S-a oprit.
— Bine.
Am pus punga de la spital pe masa din curte.
Cătălin s-a uitat la ea și și-a coborât capul.
— Explică-mi.
— Irina…
— Două săptămâni.
Vocea mi-a tremurat.
— Aproape două săptămâni am stat acolo și m-am întrebat de ce soțul meu nu vine să mă vadă. Am crezut că ai pe altcineva. Am crezut că vrei să pleci. Am ajuns să mă întreb dacă 25 de ani am trăit lângă un om pe care nu-l cunosc.
— Nu există nimeni.
— Atunci de ce?
N-a răspuns.
Am împins punga spre el.
— Ai fost la spital.
A închis ochii.
— Da.
— Când?
— De mai multe ori.
Am crezut că nu aud bine.
— De mai multe ori?
A tras un scaun și s-a așezat.
— În dimineața de după operație am venit.
— Și?
— Am întrebat de tine. Mi-au spus că au fost complicații și că ești stabilă, dar încă te monitorizează atent.
— Și ai plecat?
— Nu imediat.
Și-a frecat palmele.
— Am ajuns până aproape de salon.
Am rămas cu ochii pe el.
— Te-am văzut.
Mi s-a strâns stomacul.
— Cum adică m-ai văzut?
— Ușa era deschisă. Eram pe hol.
A înghițit în sec.
— Aveai perfuzii. Erau aparate lângă pat. Dormeai. Am văzut toate firele alea și…
S-a oprit.
— Și ce?
— N-am putut să intru.
Pentru câteva secunde n-am spus nimic.
— Ai venit până la ușă și ai plecat?
— Da.
— De ce?
Cătălin și-a trecut mâna peste față.
— Pentru că mi-a fost frică.
Am râs scurt, fără urmă de veselie.
— Ție?
S-a uitat la mine.
— Da.
Atunci a început să-mi povestească.
După ce mă dusese la operație, așteptase.
Când intervenția durase mai mult decât trebuia, intrase în panică.
Apoi cineva îi spusese că apăruseră complicații.
În mintea lui, propoziția aceea devenise imediat cel mai rău lucru posibil.
În ziua următoare venise să mă vadă.
Ajunsese aproape de salon.
Mă văzuse.
Și fugise.
— Am stat aproape două ore în mașină, în parcarea spitalului, mi-a spus. Tot îmi spuneam că mă întorc.
— Dar nu te-ai întors.
— Nu.
A doua zi încercase din nou.
Ajunsese până în holul principal.
Nu urcase.
În a treia zi cumpărase punga pe care o găsisem eu.
— Am zis că dacă îți cumpăr ceva, n-o să mai pot da înapoi.
— Dar ai dat.
— Da.
A rămas cu privirea în pământ.
— În fiecare dimineață îmi spuneam că astăzi intru. Uneori ajungeam până la spital. Alteori nici nu coboram din mașină.
Îl ascultam și simțeam două lucruri în același timp.
Îmi era milă de el.
Și eram furioasă.
— De ce nu mi-ai spus?
— Ce să-ți spun? „Bună, Irina, tu ai trecut printr-o operație și eu nu sunt în stare să trec printr-o ușă”?
— Da!
A ridicat privirea.
— Exact asta trebuia să-mi spui!
— Mi-a fost rușine.
— Iar mie mi-a fost frică.
A tăcut.
— Cătălin, eu eram acolo singură și mă întrebam dacă se întâmplă ceva cu căsnicia noastră. Tu știai în fiecare zi unde sunt.
— Știu.
— Știai că te aștept.
— Știu.
— Și tot nu mi-ai spus adevărul.
— Nu.
Pentru prima dată nu încerca să se apere.
M-am uitat spre casă.
— Și toate astea?
Cătălin a urmărit privirea mea.
— În prima zi când m-am întors de la spital n-am putut să intru în casă.
— De ce?
— Pentru că peste tot erai tu.
A zâmbit amar.
— Tapetul despre care te plângeai. Podeaua. Robinetul. Schița aia cu locul de citit…
— Ai păstrat-o?
— Din 2011.
Am rămas surprinsă.
— De ce?
— Pentru că ți-l doreai.
— Și de ce nu l-ai făcut până acum?
A dat din cap.
— Pentru că sunt idiot.
Aproape am zâmbit, dar nu eram încă pregătită.
— Tot spuneam că avem timp, a continuat el. „La anul.” „După ce terminăm cu rata.” „După concediu.” „Când avem bani.” „Când avem timp.”
Și-a frecat mâinile.
— Apoi ai intrat în operație și medicul a spus că sunt complicații. Și pentru prima dată m-am gândit că poate „într-o zi” nu e ceva garantat.
M-am uitat din nou spre casă.
— Așa că ai început să repari?
— În prima seară am reparat scândura.
— Scândura?
— Nu puteam să dorm.
A ridicat din umeri.
— După aia am cumpărat vopseaua. Apoi am găsit schița ta. Am chemat un om să mă ajute cu banca și rafturile.
— Și ai muncit două săptămâni.
— Da.
— În loc să vii la mine.
Acolo s-a terminat orice urmă de zâmbet de pe fața lui.
— Da.
M-am apropiat de masă.
— Cătălin, casa e frumoasă.
— Dar?
— Nu există „dar”.
M-a privit nedumerit.
— Faptul că ai făcut toate astea nu schimbă ce s-a întâmplat.
— Știu.
— Nu, vreau să înțelegi.
Mi-am pus palma pe masă.
— Eu eram cea operată. Tu erai speriat, dar eu eram singură.
A coborât capul.
— Știu.
— Aveam nevoie de tine lângă pat, nu de un perete galben.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Știu.
— Aveam nevoie să-mi ții mâna.
— Știu.
— Și dacă nu puteai să intri, aveam nevoie măcar să-mi spui adevărul.
A dat încet din cap.
— Ai dreptate.
Atât.
Nu „dar”.
Nu „am făcut-o pentru tine”.
Nu „uite câte am reparat”.
Doar:
— Ai dreptate.
Apoi a spus:
— Te-am lăsat singură exact când îți promisesem că n-o voi face. Mi-a fost frică și am fugit. După aia mi-a fost rușine că am fugit și am continuat să fug. Îmi pare rău.
M-am așezat.
Pentru prima dată de când mă întorsesem, nu mai aveam nevoie să-l confrunt.
Aveam nevoie să înțeleg ce facem mai departe.
— Dacă se mai întâmplă ceva greu?
S-a uitat la mine.
— Nu știu dacă o să-mi fie mai puțin frică.
Răspunsul m-a surprins.
— Dar data viitoare îți spun că mi-e frică. Și rămân.
Am întins mâna peste masă.
N-a prins-o imediat.
S-a uitat la mine, parcă întrebând dacă are voie.
Atunci i-am atins degetele.
Nu l-am iertat în cinci minute.
Nici n-ar fi fost posibil.
În săptămânile următoare am vorbit mult despre cele două săptămâni.
Uneori ne certam.
Uneori eu reluam aceleași întrebări.
El răspundea din nou.
Fără să-mi spună că „am trecut peste”.
Fără să-mi ceară să admir casa ca dovadă că mă iubise.
Într-o seară m-am așezat pentru prima dată în colțul de citit.
Cătălin a trecut prin sufragerie și s-a oprit.
— E cum îl voiai?
M-am uitat la rafturi.
La lampă.
La lumina care intra prin fereastră.
— Aproape.
— Ce lipsește?
— Cafeaua.
A zâmbit.
— Imediat.
S-a întors după câteva minute cu două căni.
— Două? am întrebat.
— Dacă am înțeles ceva din toată povestea asta, e că n-ar trebui să te las să bei singură.
Am zâmbit pentru prima dată cu adevărat.
Recuperarea mea a continuat.
Și, încet, și a noastră.
Nu pentru că zugrăvise casa.
Nu pentru că reparase podeaua.
Nu pentru că păstrase o schiță ani întregi.
Ci pentru că, după ce în sfârșit mi-a spus adevărul, a încetat să mai fugă de lucrurile care îl speriau.
Câteva luni mai târziu stăteam amândoi în colțul de lângă fereastră.
Am găsit într-un sertar o listă veche pe care scrisesem cu ani în urmă lucrurile pe care voiam să le facem „cândva”.
Am pus-o între noi.
Cătălin a citit-o.
— Mai sunt destule.
— Da.
— Cu care începem?
Am luat un pix și am tăiat cuvântul „cândva” din partea de sus.
— Cu faptul că nu mai așteptăm.
Pentru că după 25 de ani împreună am înțeles amândoi același lucru:
uneori nu amâni doar o renovare, o călătorie sau un vis.
Amâni viața însăși, convins că vei avea întotdeauna timp s-o trăiești mai târziu.