Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Am rămas cu ochii pe propoziția aceea.
„Ioana, dacă citești asta, înseamnă că fetița noastră a venit cu bine pe lume…”
Am trecut degetele peste scrisul lui Cătălin.
Nu exista nicio îndoială.
Era al lui.
Am continuat.
„Și mai înseamnă ceva: eu n-am reușit să fiu acolo.
Îmi pare rău, iubirea mea.
Știu că probabil plângi deja, deși speram să ajungi măcar până la jumătatea scrisorii.”
Mi-a scăpat un râs printre lacrimi.
Exact așa ar fi spus-o.
M-am uitat spre Daria.
Dormea liniștită, cu pumnișorul lângă obraz.
Am continuat să citesc.
„În primul rând, spune-i că am iubit-o înainte s-o cunosc.
Spune-i că am vorbit cu ea când tu dormeai.
Și spune-i că am insistat pentru galben în camera ei, chiar dacă tu susții că a fost ideea ta.”
Mi-am acoperit gura cu mâna.
— Nesuferitule…
Pentru o secundă aproape că l-am auzit râzând.
Apoi am ajuns la următoarele rânduri.
„Știu că o să încerci să fii puternică pentru ea.
Te cunosc.
O să te ridici când ai nevoie să stai jos. O să spui că ești bine când nu ești. O să încerci să faci singură lucruri pentru care există oameni care te iubesc și vor să te ajute.
Nu face asta.
Ai voie să plângi.
Ai voie să fii furioasă pe mine pentru că am plecat, chiar dacă n-am vrut.
Și, într-o zi, ai voie să râzi din nou fără să simți că mă trădezi.”
A trebuit să las scrisoarea jos.
Mă uitam la fetița noastră și simțeam că mi se rupe inima încă o dată.
Dar de data asta era diferit.
Cătălin știa.
Știuse că s-ar putea să nu fie acolo.
Și în timp ce eu mă agățasem de speranța că totul se va termina bine, el pregătise ceva în tăcere.
Am tras cutia neagră spre mine.
Am desfăcut panglica bleumarin.
Înăuntru era o pereche minusculă de pantofiori negri.
Am început să râd și să plâng în același timp.
— Normal, Cătălin.
Cu luni înainte, când încă eram amândoi convinși că vom avea tot timpul din lume, îmi spusese:
— Dacă avem fată, îi cumpăr pantofiori negri.
— Unui bebeluș?
— Evident.
— De ce?
— Pentru că o să fie elegantă.
Sub pantofiori erau patru plicuri.
Pe primul scria:
„Pentru Daria, la 1 an.”
Pe următorul:
„Pentru Daria, la 5 ani.”
Apoi:
„Pentru Daria, la 10 ani.”
Ultimul:
„Pentru Daria, la 18 ani.”
Le-am strâns la piept.
Nu le-am deschis.
Nu erau pentru mine.
Erau ale ei.
Într-un colț al cutiei era și un stick de memorie.
Pe el scria doar:
„Pentru fetița mea.”
Dar scrisoarea mea nu se terminase.
Am luat-o din nou.
Mai rămăsese aproape o pagină.
Și tocmai acea parte avea să-mi spună ceva ce nu știam despre ultimele săptămâni din viața lui.
„Ioana, trebuie să-ți mai spun ceva despre mama.”
Am încremenit.
Am citit mai departe.
„Știu că îi este frică.
Știu că este furioasă.
Și știu că uneori, când oamenii nu pot lupta cu ceea ce li se întâmplă, caută pe cineva pe care să dea vina.
Am auzit ce ți-a spus.”
Am simțit cum mi se strânge pieptul.
Nu știusem că Cătălin auzise.
„Dacă mama îți spune vreodată că trebuia să observi mai devreme, că trebuia să faci mai mult sau că eu aș fi fost aici dacă tu ai fi procedat altfel, vreau să-ți amintești ce îți spun eu acum.
Nu este adevărat.
M-ai dus la medici.
Ai stat lângă mine.
Ai întrebat.
Ai insistat.
Ai sperat când eu nu mai puteam.
M-ai iubit cum trebuie, Ioana.
Până la capăt.”
N-am mai putut continua.
Am strâns foaia la piept și am plâns.
Pentru prima dată după moartea lui Cătălin, nu mai plângeam încercând să fiu atentă să nu mă audă cineva.
Nu mă mai opream.
Nu-mi mai spuneam că trebuie să fiu puternică.
Am plâns pentru el.
Pentru mine.
Pentru Daria.
Pentru toate lucrurile pe care nu aveam să le mai facem niciodată împreună.
Și pentru vina pe care o purtasem în mine fără să-mi dau seama.
Pentru că, oricât îmi spuneam că Mariana greșește, o parte din mine începuse să se întrebe:
Dacă observam mai devreme?
Dacă insistam mai mult?
Dacă făceam altceva?
Cătălin îmi răspunsese înainte ca eu să fi avut curajul să-i pun întrebarea.
După ce m-am liniștit, am terminat scrisoarea.
Ultimele rânduri erau simple.
„Crește-o fără să transformi lipsa mea în povara ei.
Las-o să fie copil.
Las-o să râdă tare, să greșească, să vină acasă cu hainele murdare și să aleagă cele mai urâte culori posibile doar ca să mă contrazică.
Spune-i despre mine.
Dar nu-i cere niciodată să trăiască pentru mine.
Ea trebuie să-și trăiască viața ei.
Iar tu trebuie s-o trăiești pe a ta.
Vă iubesc pe amândouă.
Cătălin.”
Am rămas mult timp cu scrisoarea în poală.
Apoi am luat stickul.
Aveam laptopul în geanta pe care mi-o adusese mama.
L-am deschis.
Pe stick erau doar câteva fișiere.
Am ales primul.
Imaginea a apărut pe ecran.
Cătălin.
Stătea în camera Dariei.
Era mai slab decât îl țineam minte.
În spatele lui se vedea peretele galben pe jumătate terminat.
Pentru câteva secunde n-a spus nimic.
Apoi s-a uitat direct spre cameră.
— Bună, Daria.
Mi-am dus mâna la gură.
— Dacă vezi filmarea asta, înseamnă că planul meu a funcționat. Ceea ce e impresionant, pentru că eu și tehnologia n-am fost niciodată prieteni.
Am râs printre lacrimi.
— Încă nu te cunosc, a continuat el. Dar te iubesc deja atât de mult, încât nici nu știu unde să pun toată iubirea asta.
M-am întors spre pătuț.
Daria se trezise.
Am luat-o încet în brațe.
— Uite, iubita mea.
Am întors puțin laptopul spre ea.
— El este tata.
Bineînțeles că nu înțelegea.
Și nici nu trebuia.
Dar eu aveam nevoie să rostesc cuvintele.
Am ținut-o la piept și am continuat să ascult vocea lui Cătălin.
La un moment dat, a spus:
— Și încă ceva. Mama ta este cel mai curajos om pe care îl cunosc. Chiar dacă o să-ți spună că nu este.
Atunci am început iar să plâng.
Trei zile mai târziu, Mariana a venit la maternitate.
Eram aproape pregătită de externare.
A rămas în ușă și s-a uitat la Daria.
Pentru prima dată după multe săptămâni, nu părea furioasă.
Părea doar obosită.
— Pot s-o văd?
Am privit-o.
— Poți.
S-a apropiat de pătuț.
Când a văzut chipul Dariei, buzele au început să-i tremure.
— Seamănă cu el.
— Da.
Mariana și-a șters repede ochii.
— Ioana…
Am știut ce urma.
Sau am crezut că știu.
— Am spus lucruri pe care n-ar fi trebuit să le spun.
Am rămas tăcută.
— Eram furioasă.
— Știu.
— Mi-am pierdut copilul.
— Și eu mi-am pierdut soțul.
A dat din cap.
— Știu.
De data asta n-am lăsat-o să treacă mai departe.
— Nu, Mariana. Cred că abia acum începi să înțelegi.
S-a uitat la mine.
Am scos scrisoarea lui Cătălin din sertarul noptierei.
— Cătălin știa ce-mi spuneai.
Fața i s-a schimbat.
— Ce?
— Te auzise.
N-am avut nevoie să-i citesc scrisoarea.
Era a mea.
I-am spus doar atât:
— Mi-a lăsat scris că nu am fost vinovată. Că am făcut tot ce puteam. Și că l-am iubit până la capăt.
Mariana a coborât privirea.
Mult timp n-a spus nimic.
— Așa a fost, a șoptit în cele din urmă.
Nu ne-am îmbrățișat.
Nu s-a reparat totul într-o după-amiază.
Unele cuvinte nu dispar doar pentru că omul care le-a spus regretă.
Dar acela a fost începutul.
Daria are acum câteva luni.
Pantofiorii negri sunt pe un raft în camera ei.
Plicurile lui Cătălin sunt într-o cutie pe care o păstrez pentru ziua în care vor deveni ale ei.
N-am deschis niciunul.
Sunt cuvintele unui tată pentru fiica lui.
Uneori mă uit la cele patru plicuri și mă doare gândul la toate aniversările la care el nu va fi.
Dar apoi îmi amintesc că, într-un fel, Cătălin se gândise deja la ele.
Și în serile în care Daria nu vrea să adoarmă, o iau în brațe și îi povestesc despre el.
Despre dimineața cu cele două linii.
Despre cât de tare a râs.
Despre camera galbenă.
Despre pantofiorii negri.
Și despre un tată care a știut că s-ar putea să nu apuce să-și țină fiica în brațe, dar care a refuzat să plece fără să-i lase ceva din el.
În ziua în care s-a născut Daria, am crezut că baloanele negre veniseră să-mi amintească de moarte.
M-am înșelat.
Erau felul lui Cătălin de a ne spune că, până și atunci când știa că nu va putea fi acolo, iubirea lui găsise o cale să ajungă la noi.