Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Cum adică? Este casa fiului meu! a repetat Patricia.
Avocatul meu, Mihai, a deschis mapa pe care o ținea sub braț.
— Nu, doamnă Marinescu. Nu este și nu a fost niciodată casa fiului dumneavoastră.
Patricia s-a uitat la el de parcă vorbise într-o limbă străină.
— Poftim?
Gabriel s-a întors brusc spre mine.
— Alina, despre ce vorbește?
M-am apropiat câțiva pași.
— Despre casa mea.
Pentru câteva secunde n-a spus nimeni nimic.
Gabriel a râs primul.
Un râs scurt și nervos.
— Casa ta?
— Da.
— Am locuit aici opt ani.
— Știu.
— Ne-am căsătorit aici. Am renovat-o împreună. Adresa asta este în toate actele mele.
— Și nimic din toate astea nu te face proprietar.
Patricia a intervenit:
— Atunci cine este proprietarul?
M-am uitat direct la ea.
— Eu.
Expresia ei s-a schimbat.
— Tu?
— Am cumpărat casa cu doi ani înainte să-l cunosc pe Gabriel.
Gabriel s-a uitat spre avocat.
— Nu se poate.
Mihai i-a răspuns calm:
— Se poate și exact aceasta este situația juridică a imobilului.
— Dar am fost căsătoriți opt ani!
— Proprietatea era a doamnei Alina înaintea căsătoriei și a rămas proprietatea ei.
Gabriel s-a întors din nou spre mine.
— De ce nu mi-ai spus?
Pentru prima dată în ziua aceea chiar m-a făcut să râd.
— Să-ți spun ce?
— Că după divorț casa rămâne numai a ta!
— Gabriel, tu știai când te-ai mutat aici că eu cumpărasem casa.
A deschis gura.
Apoi a închis-o.
— La început știai foarte bine, am continuat. Doar că, în timp, ai început să vorbești despre ea ca și cum ar fi fost a ta.
M-am uitat spre Patricia.
— Apoi mama ta a început să-i spună „casa familiei Marinescu”.
— Pentru că aici am trăit! a izbucnit ea.
— Ai venit aici temporar.
— Am locuit șase ani!
— Exact. Ai venit pentru câteva luni și ai rămas șase ani.
Patricia și-a strâns geanta la piept.
— Și după șase ani mă scoți în stradă?
— Nu te-am scos astăzi din senin. Gabriel a fost notificat din timp. A existat un termen clar pentru eliberarea proprietății.
S-a întors spre fiul ei.
— Ce notificare?
Gabriel nu i-a răspuns.
Patricia l-a privit mai atent.
— Gabriel?
El și-a trecut mâna prin păr.
— Avocatul mi-a trimis niște documente.
— Și nu mi-ai spus?
— Am crezut că se rezolvă la divorț.
Mihai a intervenit:
— Avocatul dumneavoastră a confirmat primirea notificării.
Gabriel s-a uitat spre mine.
— Deci știai că se va întâmpla asta.
— Bineînțeles.
— Și m-ai lăsat să merg la restaurant?
Am rămas câteva secunde cu ochii la el.
— Gabriel, eu nu te-am trimis la restaurant.
N-a răspuns.
— Mama ta a decis să sărbătorească „înfrângerea mea”. Tu ai mers cu ea. Ce voiai să fac? Să vă stric petrecerea?
Patricia s-a înroșit.
— Nu trebuie să fii sarcastică.
— Nu sunt.
Am arătat spre cutiile pregătite.
— Lucrurile voastre sunt aici. Nimic nu a fost distrus. Nimic nu a fost aruncat. Ați avut timp să vă organizați.
Patricia a privit din nou spre casă.
— Dar eu unde mă duc?
Întrebarea aceea m-a surprins.
Nu pentru că n-aș fi știut că avea nevoie de o locuință.
Ci pentru că, după șase ani, Patricia chiar ajunsese să creadă că problema aceea era responsabilitatea mea.
— Ai familie, Patricia. Ai o soră. Ai economii. Și îl ai pe Gabriel.
— Dar aici este casa mea!
— Nu.
Am spus-o fără să ridic vocea.
— Aici ai locuit. Nu este același lucru.
Gabriel s-a apropiat.
— Bine. Atunci vindem.
M-am uitat la el.
— Ce vindem?
— Casa.
— De ce aș vinde-o?
— Și împărțim banii.
Mihai și-a coborât privirea pentru o secundă.
Cred că încerca să nu reacționeze.
Eu nu m-am putut abține.
— Gabriel, tocmai ți s-a explicat că este casa mea.
— Am investit și eu aici!
— Ai locuit aici opt ani.
— Am schimbat mobila din sufragerie.
— Mobila o poți lua.
— Am plătit lucrări!
— Și eu am plătit ani întregi impozitul, reparațiile și aproape toate cheltuielile mari ale casei.
S-a oprit.
— Dar suntem căsătoriți…
— Am fost.
Cuvântul a rămas între noi.
Pentru prima dată părea că înțelege ce însemna cu adevărat ziua aceea.
Nu mai eram soția lui.
Patricia nu mai era soacra mea.
Iar casa în care îi lăsasem să trăiască nu devenise, prin trecerea anilor, proprietatea lor.
— Ai făcut asta ca să ne umilești, a spus Patricia.
Am clătinat din cap.
— Nu.
— Atunci de ce toate lucrurile sunt afară?
— Pentru că trebuiau ridicate.
— Exact astăzi?
— Exact la expirarea termenului comunicat.
Patricia a râs amar.
— Ce convenabil.
M-am apropiat puțin.
— Convenabil ar fi fost să plecați singuri până la termen și să nu fie nevoie să ajungem aici.
A tăcut.
Apoi a spus replica pe care o auzisem de nenumărate ori în cei opt ani.
— După tot ce am făcut noi pentru tine…
Am privit-o.
— Ce ai făcut pentru mine, Patricia?
A deschis gura.
N-a răspuns.
Pentru că adevărul era mult mai simplu.
Nu voiam să țin contabilitatea unei căsnicii.
Dar eu cumpărasem casa.
Eu plătisem cea mai mare parte a cheltuielilor ei.
Când Patricia își vânduse apartamentul și avusese nevoie de un loc unde să stea, eu îi deschisesem ușa.
Când Gabriel trecuse printr-o perioadă grea la serviciu, nu-i cerusem niciodată socoteală pentru fiecare leu.
Nu mă deranjase să ajut.
Mă deranjase momentul în care ajutorul meu devenise, în mintea lor, un drept.
Executorul i-a explicat lui Gabriel cum își putea ridica restul lucrurilor.
Eu am intrat în casă.
Am închis ușa.
Și pentru prima dată după foarte mult timp, a fost liniște.
În sufragerie era fotoliul ales de Patricia.
Pe hol era consola pe care insistase s-o cumpărăm.
În bucătărie erau perdelele pe care le alesese ea pentru că ale mele erau, după părerea ei, „prea simple”.
M-am așezat pe canapea.
Mă așteptasem să simt triumf.
N-am simțit.
Am simțit doar că puteam respira.
În săptămânile următoare, Patricia s-a mutat temporar la sora ei.
Gabriel și-a închiriat un apartament.
Și, spre surprinderea mea, n-am mai auzit nimic despre „casa familiei Marinescu”.
Au trecut aproape patru luni până când Gabriel m-a sunat.
Era seară.
Am ezitat înainte să răspund.
— Da?
— Alina?
— Da.
Vocea lui nu mai avea siguranța din ziua divorțului.
— Am găsit niște fotografii.
— Ce fotografii?
— De când ne-am cunoscut.
A făcut o pauză.
— Sunt câteva făcute la tine acasă. Înainte să mă mut.
M-am uitat în jurul sufrageriei.
— Și?
— Era diferită.
— Evident. Au trecut zece ani.
— Nu asta vreau să spun.
A tăcut.
— În poze… se vede că era casa ta.
N-am răspuns.
— Aveai lucrurile tale. Mobilierul tău. Grădina arăta cum o făcuseși tu.
— Da.
— Cred că la un moment dat am uitat.
Am rămas câteva secunde în tăcere.
— Nu, Gabriel.
— Ce?
— N-ai uitat doar că era casa mea.
Am privit camera în care, ani întregi, cerusem păreri înainte să schimb până și un covor.
— Ai uitat că și eu îmi aparțineam mie.
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— Îmi pare rău, a spus într-un final.
Nu știam dacă îi părea rău pentru căsnicia noastră.
Pentru casă.
Pentru mama lui.
Sau pentru omul în care se transformase.
Poate pentru toate.
— Și mie, i-am spus.
A fost ultima conversație adevărată pe care am avut-o.
În primăvara următoare am început să schimb casa.
Nu totul.
Nu voiam să șterg opt ani din viața mea.
Făceau parte din mine, chiar dacă se terminaseră.
Am scos fotoliul Patriciei.
Am schimbat perdelele din bucătărie.
Camera în care locuise ea a devenit biroul meu.
În grădină am plantat hortensii exact în locul unde Patricia îmi spusese ani întregi că „nu se potrivesc”.
Într-o după-amiază, Mihai a venit să-mi aducă ultimele documente.
A pus mapa pe masă.
— Acum chiar s-a terminat.
Am semnat ultima pagină.
Apoi m-am uitat pe fereastră.
— Știi ce e ciudat?
— Ce?
— În dimineața divorțului, ei au plecat la restaurant convinși că eu pierdusem totul.
— Iar dumneavoastră?
M-am uitat în jurul casei.
Nu câștigasem o vilă.
O aveam deja.
Nu câștigasem o luptă.
Nu voiam una.
Doar încetasem să le mai permit altora să trateze bunătatea mea ca pe o renunțare la propriile drepturi.
Am pus pixul pe masă.
— Eu n-am câștigat nimic, Mihai.
Am zâmbit.
— Doar mi-am luat viața înapoi.