Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Vreți să știți care dintre voi două a dus, de fapt, greul cel mai mare?
Eu și Cristina ne-am uitat una la alta.
Mama a lăsat câteva secunde să treacă.
— Niciuna.
Cristina a clipit.
— Cum adică?
— Adică nu există un concurs.
Mama s-a uitat întâi la sora mea.
— Tu îmi trimiți bani în fiecare lună.
— Da.
— Și îți mulțumesc. Cu pensia mea, după medicamente, facturi și ce mai apare, n-aș putea să mă descurc la fel de bine fără ajutorul tău.
Cristina și-a coborât privirea.
Apoi mama s-a întors spre mine.
— Iar tu alergi după mine.
— Mamă…
— Lasă-mă să termin.
Am tăcut.
— Tu mă duci la doctor. Tu vii când mi-e rău. Tu îmi aduci cumpărăturile. Tu răspunzi când te sun.
A zâmbit puțin.
— Și te sun destul de des.
— Nu contează.
— Ba contează. Uneori te sun și pentru prostii.
— Nu sunt prostii.
— Elena, să te sun de trei ori pentru că nu-mi găsesc telecomanda e o prostie.
Cristina a zâmbit pentru prima dată.
Eu nu.
Mama ne-a privit pe amândouă.
— Știți ce văd eu?
N-am răspuns.
— Două fete care cred fiecare că cealaltă a scăpat mai ușor.
S-a întors spre mine.
— Tu te uiți la Cristina și gândești: „Ea e în Italia. Își vede de viața ei. Eu am rămas aici cu toate.”
Mi-am mușcat buza.
Pentru că exact asta gândisem.
Apoi mama s-a uitat spre Cristina.
— Iar tu te uiți la Elena și gândești: „Ea e lângă mama. Poate să vină oricând. Eu sunt la două mii de kilometri și tot ce pot să fac este să trimit bani.”
Ochii Cristinei s-au umplut de lacrimi.
— Păi așa este.
Mama a dat din cap.
— Știu.
Cristina s-a uitat la mine.
— Tu chiar crezi că mie nu-mi pare rău că nu sunt aici?
— N-am spus asta.
— Nu. Dar asta simt de fiecare dată când vorbim.
Și-a șters repede obrazul.
— Când m-ai sunat că a căzut mama, eram la muncă.
Am tăcut.
— M-am dus în vestiar. După aia am intrat în baie și am plâns.
M-am uitat la ea.
— De ce nu mi-ai spus?
Cristina a râs amar.
— Ce să-ți spun? „Elena, tu n-ai dormit toată noaptea, ai alergat la mama și trebuie să mergi la serviciu peste două ore, dar hai să mă liniștești și pe mine că eu mă simt vinovată în Italia”?
N-am știut ce să răspund.
— Am stat cu telefonul în mână și m-am uitat la primul avion spre București, a continuat ea. Știi cât costa? Știi dacă puteam să plec pur și simplu de la serviciu? Dacă ajungeam după o zi, la ce mai ajutam?
— Cristina…
— Nu spun că e la fel cu ce faci tu.
Vocea i s-a rupt.
— Nu e. Tu duci partea pe care eu n-o pot duce.
Apoi s-a uitat direct la mine.
— Dar când vă trimit bani, nu-i trimit ca să-mi cumpăr liniștea. Îi trimit pentru că atât pot să fac de acolo.
Replica aceea m-a lovit.
Eu văzusem transferurile ei.
Nu văzusem ce era în spatele lor.
Nu văzusem femeia care primea fotografii de la analize în pauza de la hotel.
Care suna seara să întrebe ce spusese medicul.
Care trăia cu teama că într-o zi telefonul va suna și nu va mai exista niciun avion suficient de rapid.
— Îmi pare rău, am spus.
Cristina s-a uitat la mine.
— Și mie.
— Sunt obosită.
— Știu.
— Uneori foarte obosită.
— Știu, Elena.
Mama ne asculta.
— Și eu trebuie să spun ceva, am continuat. Uneori mă enervez pe tine pentru lucruri care nu sunt vina ta. Pentru că e mai simplu să fiu supărată pe tine decât să recunosc că mi-e frică.
— De ce?
M-am uitat spre mama.
— Că într-o zi n-o să mai pot face față.
Mama a oftat.
— Și aici mai aveți amândouă o problemă.
— Care? am întrebat.
— Vorbiți de parcă eu sunt un colet pe care trebuie să hotărâți cine îl ridică.
— Mamă!
— Păi nu?
A arătat spre ea însăși.
— Sunt aici.
Ne-a privit sever.
— Am 74 de ani. Mai uit unde pun ochelarii, mă mai dor genunchii și am făcut prostia să mă ridic singură noaptea fără să aprind lumina. Dar încă pot să spun ce am nevoie.
Mi-am coborât ochii.
Avea dreptate.
În încercarea noastră de a avea grijă de ea, ajunseserăm să discutăm despre ea fără ea.
— Atunci spune-ne, a zis Cristina. Ce vrei?
Mama a răspuns imediat:
— În primul rând, să nu vă mai certați pe mine.
Apoi s-a uitat spre mine.
— Tu nu trebuie să vii de fiecare dată când nu-mi găsesc telecomanda.
— Și dacă e ceva important?
— Atunci îți spun că e important.
S-a întors spre Cristina.
— Iar tu nu trebuie să mă suni de patru ori după fiecare analiză.
Cristina a zâmbit printre lacrimi.
— Te sun de două ori.
— Parcă-s patru.
Am râs.
Tensiunea din bucătărie s-a spart pentru prima dată.
În săptămâna aceea am făcut ceea ce, inexplicabil, nu făcuserăm până atunci.
Ne-am așezat toate trei și am făcut un plan.
Nu unul pentru „cine se ocupă de mama”.
Un plan pentru cum ne ajutăm una pe alta.
Cristina a continuat să contribuie cu bani.
Eu am continuat să fiu persoana cea mai apropiată în caz de urgență.
Dar am găsit pe cineva din cartier care să vină de două ori pe săptămână pentru cumpărături și lucrurile mai grele.
Cristina a început să se ocupe din Italia de programări, facturi care puteau fi plătite online și alte lucruri care nu necesitau prezența mea.
Iar mama a primit un buton simplu de urgență, ca să nu mai depindă doar de telefon dacă i se întâmpla ceva noaptea.
Nu ne-a rezolvat toate problemele.
Eu tot eram cea mai aproape.
Cristina tot era cea mai departe.
Dar pentru prima dată nu mai încercam să demonstrăm care dintre noi făcea mai mult.
În ultima seară înainte ca Cristina să plece înapoi în Italia, eram toate trei în bucătărie.
Mama s-a ridicat.
— Unde mergi? am întrebat imediat.
S-a întors spre mine.
— Până la aragaz. Am voie?
Cristina a început să râdă.
— Elena, las-o.
Mama a pus ibricul pe foc.
Eu m-am ridicat.
— Fac eu cafeaua.
— Stai jos.
— Mamă…
— Elena, stai jos.
M-am așezat.
Mama a pus trei cești pe masă.
Apoi ne-a privit.
— Mai am ceva să vă spun.
— Ce? a întrebat Cristina.
Mama s-a așezat între noi.
— Să nu ajungeți să nu vă mai vorbiți după ce nu mai sunt eu.
— Mamă, nu începe, am spus.
— Nu încep nimic. Am 74 de ani, nu 24. Știu cum merge viața.
Ne-a luat câte o mână.
— Eu n-am crescut două fete ca să ajungeți să vă faceți socoteala care a făcut mai mult pentru mine.
Cristina și-a strâns degetele peste mâna mamei.
Eu am făcut la fel.
— Una dintre voi poate să-mi dea timp, a continuat mama. Cealaltă poate să mă ajute cu bani. Mâine poate fi invers. Nu asta vreau să rămână între voi.
Apoi s-a ridicat din nou.
— Acum vă fac eu cafeaua.
— Te ajut, am spus.
Mama s-a întors spre mine cu ibricul în mână.
— Măcar cât mai pot să vă fac eu cafeaua, lăsați-mă s-o fac.
De data aceea n-am mai protestat.
Am rămas la masă lângă sora mea și am privit-o pe mama pregătindu-ne cafeaua, așa cum făcuse de sute de ori de când eram copii.
Cristina trăia în continuare în Italia.
Eu locuiam în continuare la câteva străzi de mama.
Nimic din realitatea noastră nu se schimbase peste noapte.
Dar încetasem să mai măsurăm iubirea în euro, drumuri la medic sau nopți nedormite.
Pentru că mama nu avea nevoie să afle care dintre fiicele ei o iubea mai mult.
Avea nevoie ca, atunci când greul devenea prea mare pentru una dintre noi, cealaltă să o ajute să-l ducă.