Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉— Le-a spus deja că probabil vei merge cu el.
Am rămas cu mâna pe geantă.
— Cum adică „voi merge cu el”?
Andreea și-a coborât privirea.
— Din ce mi-a spus Cătălin, compania știe că este căsătorit. Iar când l-au întrebat despre relocare, a spus că probabil soția lui îl va însoți.
Pentru câteva secunde n-am reușit să spun nimic.
Nu numai că soțul meu acceptase un post în Singapore fără să-mi spună.
Începuse deja să răspundă și în numele meu.
— Și tu știai toate astea?
— Nu tot. Știam de interviuri. Știam că primise oferta. Despre contract am aflat aseară.
— Dar să-mi spui n-ai putut?
Andreea a închis ochii.
— Ar fi trebuit să-ți spun.
— Da.
— Am greșit, Ioana.
Am luat geanta.
— Acum trebuie să vorbesc cu el.
Cătălin era în bucătărie când am ajuns acasă.
A zâmbit când m-a văzut.
— Ai ajuns repede.
Mi-am pus cheile pe masă.
— Ce ai semnat aseară?
Zâmbetul i-a dispărut.
N-a fost nevoie să-i explic nimic.
— Ai fost la Andreea.
— Da.
Cătălin și-a trecut mâna peste frunte.
— Ioana, pot să explic.
— Perfect. Explică-mi cum ai ajuns să accepți un post la mii de kilometri distanță înainte să-mi spui măcar că ai dat interviu.
A tras un scaun.
— Te rog, stai puțin.
— Prefer să stau în picioare.
A oftat.
— Este un post foarte bun.
— Nu te-am întrebat dacă este bun.
— Director regional. Contract pe doi ani. Salariul este cu aproape 40% mai mare. Ne asigură locuința și—
Am ridicat mâna.
— Nu-mi vinde jobul, Cătălin.
S-a oprit.
— Atunci ce vrei să știi?
— De ce ai semnat fără mine?
— Pentru că mi-a fost frică să nu refuzi înainte să vezi despre ce este vorba.
Am rămas nemișcată.
— Așa că ai hotărât să accepți înainte să pot refuza?
— Nu e chiar așa.
— Ba exact așa este.
Cătălin s-a ridicat.
— Ioana, nu aveam de gând să te oblig să vii.
— Dar le-ai spus că probabil vin.
A tăcut.
— Da sau nu?
— Da.
— Ai discutat săptămâni întregi cu cea mai bună prietenă a mea despre dacă mi-aș părăsi serviciul.
— Încercam să înțeleg cum ai reacționa.
— Puteai să mă întrebi pe mine.
— Te cunosc. Când apare o schimbare mare, primul tău instinct este să găsești toate motivele pentru care nu poate funcționa.
Replica aceea m-a lovit.
— Și asta îți dă dreptul să iei decizia înaintea mea?
— Nu asta am vrut.
— Atunci ce ai vrut?
A rămas câteva secunde tăcut.
— Să am ceva concret înainte să discutăm. Nu o ipoteză. O ofertă adevărată. Salariu, locuință, condiții. Totul clar.
— Și după ce ai primit oferta?
Cătălin n-a răspuns.
— După ce ai primit-o, de ce n-ai venit la mine?
Și-a coborât privirea.
— Pentru că mi-am dorit foarte mult postul.
Acolo era adevărul.
— Și ți-a fost teamă că voi spune nu.
— Da.
— Așa că ai semnat.
— Da.
M-am uitat la el.
— Singura parte din planul pentru viața noastră pe care n-ai făcut-o a fost să mă întrebi pe mine.
Cătălin s-a așezat.
— Știu că am greșit.
— Nu cred că înțelegi încă de ce.
— Atunci spune-mi.
Am tras aer în piept.
— Pentru că poate aș fi spus da.
Cătălin a ridicat brusc privirea.
— Ce?
— Poate aș fi mers în Singapore.
— Tu?
— Da, eu.
— Mi-ai spus că nu te-ai vedea trăind atât de departe.
— Am spus că nu-mi imaginez. Nu că n-aș lua niciodată în calcul.
Cătălin mă privea fără să clipească.
M-am dus în sufragerie și mi-am luat tableta de serviciu.
Am deschis un e-mail mai vechi.
— Acum trei luni, compania mea a publicat intern un post.
— Unde?
M-am uitat la el.
— Singapore.
Gura i s-a întredeschis.
— Glumești.
— Nu.
— Și de ce nu mi-ai spus?
— Pentru că tu ai vorbit ultimii trei ani despre cât de important este pentru tine să rămânem aproape de mama ta. Am presupus că nu te interesează să pleci.
— Ai aplicat?
— Nu.
— De ce?
Am lăsat tableta pe masă.
— Pentru că am presupus că asemenea decizii se iau împreună.
Cătălin n-a mai spus nimic.
— Dacă veneai la mine și spuneai: „Ioana, există o oportunitate în Singapore. Ai lua în considerare să plecăm doi ani?”, poate discutam.
— Atunci poate încă putem.
— Nu.
Fața i s-a schimbat.
— Nu?
— Nu înseamnă că refuz Singapore.
A rămas nemișcat.
— Atunci ce înseamnă?
Mi-am simțit ochii umezi.
— Că Singapore nu mai este prima problemă.
— Și care este?
— Dacă mai pot avea încredere în soțul meu.
În seara aceea, Cătălin a dormit în camera de oaspeți.
Nu l-am dat afară.
Nu mi-am făcut bagajele.
Și nici nu am hotărât că opt ani de căsnicie se terminaseră într-o singură seară.
Dar pentru prima dată în opt ani, am simțit că trebuie să aflu dacă omul de lângă mine mă considera parteneră sau doar persoana pe care trebuia s-o convingă după ce lua deciziile importante.
Cu Andreea lucrurile n-au fost mai simple.
Am sunat-o a doua zi.
— Am nevoie să știu ceva. Ai știut că semnase înainte de aseară?
— Nu.
— Știai că le spusese că probabil mă mut cu el?
— Nu.
— L-ai încurajat?
— Nu. I-am spus de mai multe ori să vorbească cu tine.
Apoi a tăcut.
— Dar trebuia să-ți spun eu mai devreme.
— Da.
— Îmi pare rău.
Am crezut-o.
Dar faptul că o credeam nu însemna că eram pregătită s-o iert.
Am luat distanță și de ea.
În zilele următoare, Cătălin și-a sunat compania.
Le-a spus adevărul: nu putea confirma că soția lui se va muta în Singapore, pentru că nu discutase decizia cu ea înainte să accepte.
Nu au fost încântați.
Dar i-au oferit variante.
Putea pleca singur.
Putea cere amânarea începerii.
Sau putea renunța la post.
În seara aceea a venit acasă și mi-a spus:
— Am trei variante.
— Bine.
— Ce vrei să fac?
Aproape am râs.
— Acum mă întrebi?
Cătălin a dat din cap.
— Merit asta.
— Da.
A urmat o lună grea.
Am vorbit.
Ne-am certat.
Am stat uneori ore întregi fără să ne spunem nimic.
Am ajuns și la consiliere de cuplu.
Cătălin a recunoscut în cele din urmă ceva important.
La început își spusese că face un lucru responsabil.
Nu voia să-mi prezinte un vis.
Voia să-mi prezinte o ofertă concretă.
Dar după ce a primit oferta, i-a fost frică s-o piardă.
Și fiecare pas făcut fără mine l-a făcut pe următorul mai ușor.
Interviurile.
Discuțiile cu Andreea.
Oferta.
Contractul.
Până când ajunsese să aibă aproape întreaga noastră viață următoare organizată, fără ca eu să fi fost întrebată.
La cinci săptămâni după ce aflasem, Cătălin a venit acasă cu contractul.
L-a pus pe masa din bucătărie.
— Am cerut încă două săptămâni înainte să dau răspunsul final.
M-am uitat la el.
— Și ce ai decis?
— Nimic.
Asta m-a surprins.
Cătălin de acum cinci săptămâni decisese totul.
Bărbatul din fața mea a împins contractul deoparte.
— Vreau să fac ceva ce trebuia să fac de la început.
— Ce?
M-a privit.
Nu avea argumente pregătite.
Nu avea salariul deschis pe laptop.
Nu avea planul făcut.
Doar întrebarea.
— Ioana, ai lua în considerare să ne mutăm împreună în Singapore pentru doi ani?
Am rămas tăcută.
Cătălin a așteptat.
Nu m-a întrerupt.
Nu mi-a enumerat avantajele.
Nu a încercat să-mi ghicească răspunsul.
Și, pentru prima dată de când începuse totul, alegerea era și a mea.
Nu i-am răspuns imediat.
Poate vom merge.
Poate nu.
Dar Singapore devenise aproape secundar.
Pentru că problema adevărată nu fusese niciodată distanța.
Nici salariul.
Nici măcar contractul.
Problema fusese că omul care spunea că ia o decizie „pentru noi” uitase să includă unul dintre cei doi oameni din acel „noi”.
Iubirea nu înseamnă să ghicești răspunsul celui de lângă tine.
Înseamnă să-i dai dreptul să ți-l spună.