Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Mi-a spus exact ce vrea să se întâmple cu ea după ce unul dintre noi rămâne singur.
Am rămas cu ochii la mama.
— Și ce ți-a spus?
Pentru câteva secunde n-a răspuns.
A privit prin geam, spre vie.
— Culmea e că eu am fost cea care a adus vorba prima.
— Despre vânzarea casei?
— Da.
Mama și-a împreunat mâinile pe masă.
— Începuse să obosească. Îl durea spatele, nu mai putea să facă prin curte tot ce făcea înainte. Într-o seară i-am zis: „Poate vindem casa și ne luăm două camere la bloc. Ce ne mai trebuie nouă atâta curte?”
Am zâmbit.
— Și tata?
Mama a zâmbit și ea.
— Știi cum era.
Știam.
— S-a uitat la mine și m-a întrebat: „Și eu unde-mi mai beau cafeaua dimineața?”
Mi-a venit să râd.
— Exact tata.
— I-am spus că îi pun un scaun pe balcon.
Mama a râs.
Pentru câteva secunde am auzit din nou râsul pe care îl știam de când eram copil.
Apoi ochii i s-au umplut de lacrimi.
— După aceea s-a făcut serios.
Și-a șters obrazul.
— Mi-a spus: „Nu vindem nimic cât unul dintre noi mai vrea să stea aici.”
Am rămas tăcută.
— Asta a spus?
— Da.
— Știa că e bolnav?
Mama a privit masa.
— Știa că nu mai are puterea de altădată. Poate bănuia mai multe decât îmi spunea.
Apoi s-a uitat la mine.
— Dar nu despre acte vorbea. Nici despre cine rămâne cu ce. Vorbea despre noi.
Am înțeles atunci de ce o duruse atât de tare discuția cu Cătălin.
La numai două luni după ce pierduse omul cu care împărțise 35 de ani, noi încercam deja să reorganizăm și ceea ce îi mai rămăsese.
— Tu vrei să rămâi aici pentru tata? am întrebat-o.
Mama s-a gândit.
— Și pentru el.
Apoi a clătinat din cap.
— Dar nu numai pentru el.
S-a ridicat și s-a apropiat de geam.
— Aici e și viața mea.
Mi-a arătat spre curte.
— Merii ăia i-am plantat eu cu taică-tu. Caisul l-am ales eu. Bucătăria asta am făcut-o cum am vrut eu. Aici v-am crescut. Aici îmi cunosc vecinii. Știu fiecare zgomot al casei.
S-a întors spre mine.
— De ce trebuie să plec doar pentru că am rămas singură?
— Nu trebuie.
— Cătălin crede că mă protejează.
— Știu.
— Și tu la fel.
M-a prins de mână.
— Dar dacă într-o zi n-o să mă mai descurc, vă spun eu.
— Și dacă nu ne spui?
Mama a ridicat o sprânceană.
— Atunci aveți voie să mă bateți la cap.
Am râs amândouă.
Apoi vocea ei a devenit din nou serioasă.
— Dar nu mă mutați din viața mea înainte să fie nevoie.
Am ieșit în curte.
Cătălin era lângă vie.
Se uita la câteva sârme desprinse.
— Pot să vorbesc cu tine?
— Sigur.
M-am apropiat.
— Tata vorbise cu mama despre casă înainte să moară.
Cătălin s-a întors imediat.
— Ce i-a spus?
I-am povestit.
A rămas câteva secunde tăcut.
— „Cât unul dintre noi mai vrea să stea aici”?
— Exact.
Cătălin s-a uitat spre casă.
— Eu n-am vrut s-o dau afară.
— Știu.
— Nici nu mă interesează casa.
— Știu și asta.
— Atunci?
— Problema nu e că ai vrut ceva rău.
M-am uitat la el.
— Problema e că ai început să hotărăști ce e bine pentru ea înainte s-o întrebi.
Cătălin și-a băgat mâinile în buzunare.
— Mă gândesc că e singură aici.
— Și eu.
— Dacă îi vine rău?
— Putem găsi soluții.
— Dacă nu mai poate cu grădina?
— O ajutăm.
— Dacă se strică ceva?
— Reparăm.
A oftat.
— Și cât facem asta?
M-am uitat la el.
— Cât timp mama vrea să trăiască aici și se poate descurca.
— Și după?
— După, vorbim cu ea.
Cătălin a rămas tăcut.
— E mama noastră, am spus. Nu e o problemă pe care trebuie s-o rezolvăm.
Replica aceea l-a oprit.
S-a uitat din nou spre vie.
Apoi a tras de una dintre sârmele desprinse.
— Tata ținea foarfeca pe aici?
— Nu știu.
Am căutat împreună.
Am găsit-o într-o cutie veche din magazie.
În după-amiaza aceea, Cătălin n-a mai pomenit nimic despre vânzare.
A legat câteva fire din vie.
A reparat poarta care începuse să agațe.
Eu am rămas cu mama prin bucătărie și cămară.
Nu rezolvaserăm problema casei.
De fapt, înțeleseserăm că nu exista încă o problemă de rezolvat.
La plecare, Cătălin s-a oprit lângă mama.
— Mamă…
— Da?
— Cu casa am vorbit prost.
Mama l-a privit.
— Ai vorbit prea repede.
— Da.
A ezitat.
— Eu doar m-am gândit că o să-ți fie greu.
— O să-mi fie.
Cătălin a părut surprins de răspuns.
Mama a continuat:
— O să-mi fie greu să tai via. O să-mi fie greu cu zăpada. Poate într-o zi o să-mi fie greu și să fac curățenie în toate camerele.
— Exact asta spuneam.
— Dar faptul că ceva e greu nu înseamnă că trebuie să renunț imediat la el.
Cătălin a dat încet din cap.
— Bine.
— Bine ce?
A zâmbit.
— Rămâi cât vrei tu aici.
Mama a ridicat o sprânceană.
— Asta aveam de gând.
Am început să râd.
Cătălin a râs și el.
Apoi a arătat spre acoperiș.
— Dar dacă te prind urcată singură pe scară să cureți jgheabul, atunci avem altă discuție.
Mama i-a dat una ușoară peste braț.
— Du-te acasă, măi băiete.
Pentru prima dată după moartea tatei, i-am văzut zâmbind pe amândoi.
În lunile care au urmat, am schimbat și noi felul în care aveam grijă de mama.
Cătălin venea mai des să facă lucrurile grele prin curte.
Eu o ajutam cu drumurile și cumpărăturile.
Am pus o lumină mai bună la intrare și am reparat câteva lucruri care deveniseră nesigure.
Dar am încetat să-i organizăm viața fără s-o întrebăm.
Geaca tatei a mai rămas o vreme în cuier.
Papucii au rămas sub calorifer.
Într-o zi, când am venit, nu mai erau.
N-am întrebat-o unde îi pusese.
Am înțeles că venise momentul ei.
În primăvara următoare, Cătălin a venit să lege via.
Mama a ieșit în curte și l-a urmărit câteva minute.
— Nu așa.
Cătălin s-a întors.
— Cum?
— Taică-tu o lega mai sus.
— Păi vino și arată-mi.
Mama s-a apropiat.
Și pentru următoarea oră s-au contrazis amândoi despre vie.
Am stat pe prispă și i-am privit.
Casa nu mai era exact cum fusese când trăia tata.
Nici nu avea cum.
Dar devenea încet casa în care mama învăța să trăiască fără el.
Poate într-o zi va spune singură că e prea mare.
Poate va vinde.
Poate se va muta într-un apartament.
Poate nu.
Dar decizia va fi a ei.
Pentru că la două luni după ce pierduse omul lângă care trăise 35 de ani, mama nu avea nevoie ca noi să-i micșorăm casa.
Avea nevoie să-i lăsăm timp să învețe cum să trăiască în ea fără el.