Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Dacă tata chiar crede că tu doar ai locuit în casa lui în toți anii ăștia… atunci ce crede că ai construit tu acolo?
Mariana n-a răspuns imediat.
— Mamă?
— Sunt aici.
— Camera mea cine a făcut-o?
Mariana a închis ochii pentru o clipă.
Își amintea perfect.
Era însărcinată în șapte luni când începuseră lucrările. Stătea pe un scaun în curte și le explica muncitorilor unde voia fereastra.
— Amândoi, a spus.
— Cine a luat creditul când ați făcut renovarea mare?
— Eu.
— Centrala?
— Amândoi.
— Acoperișul?
— Ioana, gata.
— De ce?
— Pentru că nu vreau să fac contabilitatea căsniciei mele.
Fiica ei a tăcut.
Apoi a spus:
— Atunci nici tata n-ar trebui s-o facă.
Mariana n-a mai avut ce răspunde.
Pentru că exact asta o duruse.
Nu faptul că numele ei nu fusese primul legat de casa aceea.
Nu faptul că părinții lui Mihai le-o dăduseră la începutul căsniciei.
Ci faptul că, după 28 de ani de „noi”, într-o singură seară Mihai scosese din sertar un „al meu” despre care Mariana nici măcar nu știa că există.
Au trecut aproape două săptămâni.
Mihai o suna.
Uneori răspundea.
Alteori nu.
— Vino acasă, Mariana.
— Nu sunt pregătită.
— Cât o să stai la sora ta?
— Nu știu.
— Nu putem arunca 28 de ani pentru o ceartă.
De fiecare dată Mariana îi răspundea la fel:
— Nu despre ceartă este vorba.
În a paisprezecea zi, l-a sunat ea.
— Putem vorbi mâine?
Mihai a răspuns imediat.
— Da.
— Vin la patru.
A doua zi, Mariana s-a întors la casa în care locuise aproape trei decenii.
Dar fără geantă.
Mihai a observat.
N-a spus nimic.
S-au așezat la aceeași masă din bucătărie unde începuse totul.
Pentru câteva secunde, niciunul n-a vorbit.
Apoi Mihai și-a pus telefonul deoparte.
— Am fost un dobitoc.
Mariana aproape a zâmbit.
— Asta am stabilit deja.
Mihai a dat încet din cap.
— Știu.
— Dar nu pentru asta am venit.
— Atunci pentru ce?
Mariana și-a pus mâinile pe masă.
— Vreau să-mi răspunzi la întrebarea pe care ți-am pus-o înainte să plec.
— Care?
— Tu chiar crezi că eu n-am nimic aici?
— Nu.
Răspunsul venise imediat.
— Atunci de ce mi-ai spus că este casa ta și că pot să plec?
Mihai și-a coborât privirea.
— Eram nervos.
— Nu vreau răspunsul ăsta.
— Mariana…
— Ai avut două săptămâni să te gândești. Spune-mi adevărul.
Mihai și-a frecat fruntea.
A durat câteva secunde.
— Pentru că m-am speriat.
Mariana l-a privit.
— De ce?
— Când ai spus că nu mai poți continua așa… am crezut că vorbești despre despărțire.
— Și?
— Și am vrut să spun ceva care să te oprească.
— Cum?
Mihai a înghițit în sec.
— Să te fac să simți că… nu știu…
S-a oprit.
Mariana a așteptat.
— Spune.
— Că nu poți pur și simplu să pleci și să iei jumătate din viața noastră cu tine.
Mariana a rămas nemișcată.
— Așa că ai vrut să-mi amintești că eu am mai puțină putere decât tine.
Mihai a închis ochii.
— Da.
Era un răspuns urât.
Dar era primul răspuns sincer pe care îl primise.
— Ai reușit, a spus Mariana.
— Știu.
— Nu, Mihai. Nu cred că știi.
S-a uitat în jur.
— Pe mine nu m-a distrus ideea că pot pierde pereții ăștia.
A atins masa cu palma.
— Pot trăi și într-un apartament cu două camere. Pot lua viața de la capăt și la 55 de ani dacă trebuie.
Mihai a ridicat privirea.
— Atunci ce te-a durut?
— Că într-o singură propoziție ai luat 28 de ani în care eu am crezut că facem totul împreună și m-ai făcut să simt că, de fapt, am locuit la tine.
Mihai n-a spus nimic.
— Când ploua prin acoperiș, nu era „casa părinților tăi”.
— Știu.
— Când am luat credit, nu era.
— Știu.
— Când am făcut camera Ioanei, nu era.
Vocea i s-a frânt puțin.
— Când tatăl tău s-a îmbolnăvit și eu îl duceam la medic, nu eram femeia care locuia într-o casă străină.
— Nu.
— Atunci nu mă transforma în femeia aceea doar pentru că ți-e frică să nu plec.
Mihai a rămas cu privirea în masă.
— Îmi pare rău.
Mariana n-a răspuns.
— Știu că nu ajunge, a continuat el. Dar îmi pare rău.
— Nu ajunge.
Mihai a ridicat capul.
Poate se așteptase să audă altceva.
— Nu pot să mă întorc astăzi și să ne prefacem că ai spus o prostie și gata.
— Nu vreau asta.
— Atunci ce vrei?
A urmat o pauză.
— Să repar ce am stricat, dacă mă mai lași.
Mariana s-a uitat la bărbatul din fața ei.
După 28 de ani îl cunoștea suficient cât să știe când încearcă doar să încheie o ceartă.
De data aceea nu părea că încearcă.
— Nu știu încă, a spus.
Și aceea a fost singura promisiune pe care i-a făcut-o.
Nu s-a mutat înapoi în seara aceea.
Au urmat săptămâni de discuții.
Unele au fost mai grele decât cearta care declanșase totul.
Au vorbit despre bani.
Despre anii în care unul câștigase mai mult decât celălalt.
Despre sacrificiile pe care le consideraseră cândva firești.
Despre ce s-ar întâmpla dacă unul dintre ei ar muri.
Despre ce siguranță avea fiecare după aproape trei decenii de căsnicie.
Și, pentru prima dată, Mariana a refuzat să mai lase asemenea lucruri în zona lui „lasă că vedem noi”.
Nu pentru că voia să transforme căsnicia într-un contract.
Ci pentru că înțelesese cât de periculos este să presupui că omul de lângă tine vede contribuția ta exact așa cum o vezi tu.
Mihai n-a protestat.
Asta a contat.
Dar n-a șters ce spusese.
Mariana s-a întors acasă abia după ce a simțit că nu se întoarce pentru că n-are unde să meargă.
S-a întors pentru că a ales.
În prima seară, și-a pus din nou hainele în dulap.
Mihai stătea în ușă.
Exact în locul în care stătuse când o văzuse împachetând.
— Mariana?
— Da?
— Nu vreau să mai spun niciodată ce am spus atunci.
Ea s-a întors spre el.
— Nu asta vreau.
— Atunci?
— Vreau să nu mai gândești niciodată că poți folosi casa ca să mă faci să-mi fie frică să plec.
Mihai a dat încet din cap.
— Ai dreptate.
Mariana a închis dulapul.
Nu l-a îmbrățișat.
Nu era nevoie.
Unele lucruri se repară mai greu decât într-o scenă frumoasă de final.
Dar de atunci Mihai n-a mai spus niciodată „casa mea”.
Spunea din nou:
„Trebuie să reparăm.”
„Ar trebui să schimbăm.”
„Ce facem cu…?”
Noi.
Numai că pentru Mariana acel „noi” nu mai era ceva ce lua de bun.
Era ceva ce trebuia respectat.
Pentru că după 28 de ani înțelesese un lucru pe care nu crezuse că va trebui să-l învețe vreodată:
Acasă nu este locul în care cineva îți permite să rămâi.
Este locul în care omul alături de care ți-ai construit viața nu-ți spune, la prima teamă sau la prima ceartă:
„Dacă nu-ți convine, poți să pleci.”