Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Cătălin a ridicat privirea.
— Ce trebuie să ne spui?
Mama nu s-a grăbit să răspundă.
S-a așezat la masă și și-a împreunat mâinile.
— În primul rând, Sandu nu mi-a cerut casa.
Cătălin a vrut să spună ceva, dar ea a ridicat mâna.
— Lasă-mă să termin.
A tăcut.
— Nu mi-a cerut bani. Nu mi-a cerut să-l trec în acte. Nu mi-a cerut să se mute aici. Nici măcar n-am discutat vreodată despre ce se va întâmpla cu casa după ce eu nu voi mai fi.
— Dar tocmai asta spun, mamă. Nu știi ce poate apărea peste un an sau doi.
Mama l-a privit lung.
— Cătălin, eu am 71 de ani. Nu șapte.
Fratele meu și-a coborât ochii.
— Știu.
— Atunci lasă-mă să fiu femeie de 71 de ani.
În bucătărie s-a făcut liniște.
Prin ușa deschisă îl vedeam pe Sandu în grădină.
Nu auzea nimic.
Se lupta cu unul dintre trandafirii mamei, exact cum făcuse de atâtea ori.
Mama s-a uitat și ea pentru câteva secunde spre el.
Apoi s-a întors la noi.
— Știți ce mă doare cel mai tare?
Niciunul dintre noi n-a răspuns.
— Că de când a murit tatăl vostru, toată lumea a început să se poarte cu mine de parcă viața mea s-a terminat odată cu a lui.
— Nu e adevărat, mamă, am spus.
— Nu intenționat.
Și-a pus palma peste mâna mea.
— Voi ați fost lângă mine. Amândoi. Nu pot să spun altceva. M-ați sunat, ați venit, m-ați ajutat.
Apoi s-a uitat la Cătălin.
— Dar încet-încet am devenit pentru voi mama care trebuie verificată.
A început să numere pe degete.
— Ai luat medicamentele? Ai plătit gazele? Ai încuiat poarta? Ai lemne? Ai fost la medic?
A zâmbit trist.
— Toate sunt importante. Știu.
Apoi a întrebat:
— Dar când m-ați întrebat ultima dată dacă sunt fericită?
Nu am știut ce să răspund.
Nici Cătălin.
Mama a continuat:
— Doisprezece ani am dormit singură în casa asta.
Vocea i s-a schimbat.
— Doisprezece ani, Cătălin.
Fratele meu se uita la masă.
— Știți cum e să vă treziți dimineața și să nu aveți cui să spuneți „bună dimineața”? Să gătiți și să vă întrebați de ce faceți o oală întreagă de mâncare? Să porniți televizorul seara nu pentru că vreți să vedeți ceva, ci doar ca să se audă o voce în casă?
Am simțit cum mi se strânge pieptul.
— Voi veneați la mine și mă bucuram. Apoi plecați la familiile voastre. Așa era normal. Numai că eu închideam poarta după voi și rămâneam iar singură.
Cătălin și-a frecat fruntea.
— Mamă, eu n-am vrut să…
— Știu ce-ai vrut.
Mama nu era furioasă.
Poate tocmai de aceea cuvintele ei aveau mai multă greutate.
— Ți-a fost teamă că cineva profită de mine.
— Da.
— Și nu e greșit să-ți pese. Dar există o diferență între a avea grijă de mine și a hotărî că nu mai sunt în stare să-mi conduc singură viața.
Cătălin a dat încet din cap.
Mama s-a uitat din nou spre grădină.
Sandu se aplecase asupra unui trandafir.
— Omul ăla nu m-a făcut să-l uit pe tatăl vostru.
Privirea ei a fugit pentru o clipă spre fotografia tatei de pe comodă.
— Nici n-ar putea.
Apoi a zâmbit.
— Dar acum am cu cine să beau o cafea dimineața.
Asta era tot.
Nu vorbea despre o mare poveste de dragoste.
Nu încerca să recupereze tinerețea.
Voia doar să nu mai fie singură.
Cătălin a oftat.
— Și casa?
Mama s-a întors imediat spre el.
Am crezut că iar începe cearta.
Dar de data asta Cătălin a adăugat repede:
— Nu întreb pentru mine. Vreau doar să știu dacă ai luat vreo decizie fără să ne spui.
Mama a rămas câteva secunde tăcută.
— Nu i-o las lui Sandu.
Fratele meu a ridicat capul.
— Nici nu mi-a cerut-o și nici nu am discutat vreodată așa ceva.
Cătălin părea că vrea să răspundă, dar mama l-a oprit.
— Numai că vreau să fie foarte clar un lucru.
S-a uitat la amândoi.
— Casa asta este a mea.
— Știm, am spus.
— Atunci purtați-vă ca și cum știți.
Cătălin a încremenit.
Mama și-a îndreptat spatele.
— Într-o zi n-o să mai fiu și atunci veți avea timp să vorbiți despre ce rămâne după mine.
A făcut o pauză.
— Dar cât sunt vie, nu vreau să mai aud pe nimeni vorbind despre casa mea ca și cum eu am murit deja.
N-am uitat niciodată propoziția aceea.
Nici Cătălin.
Pentru că, fără să ne dăm seama, exact asta începuserăm să facem.
Tata murise.
Mama îmbătrânise.
Iar noi transformaserăm viața ei într-o listă de lucruri care trebuiau administrate.
Sănătatea.
Facturile.
Casa.
Curtea.
Siguranța.
Uitând că la capătul listei era încă o femeie care voia să trăiască.
Sandu a intrat câteva minute mai târziu.
Ținea foarfeca de grădină într-o mână.
— Gata. Am salvat trandafirul.
Mama s-a uitat la el.
— L-ai ciopârțit.
— Păi atunci data viitoare îl tai singură.
— Data viitoare nu te mai las să te apropii de el.
Sandu a râs.
Mama la fel.
M-am uitat spre Cătălin.
Și el îi privea.
Nu a spus nimic.
Dar expresia lui nu mai era aceeași.
În lunile următoare nu s-a transformat brusc în cel mai bun prieten al lui Sandu.
Și cred că a fost mai bine așa.
Ar fi fost fals.
Încă era atent.
Încă punea întrebări.
Doar că nu le mai punea mamei ca unui copil.
A început să-l cunoască pe Sandu.
A aflat că avea doi copii adulți.
Că avea casa lui.
Că își administra singur banii.
Că nu venise în viața mamei pentru a fi întreținut.
Și, mai ales, a văzut cum se purta cu ea.
Câteva luni mai târziu, de ziua mamei, ne-am strâns din nou cu toții acolo.
După masă, mama a ieșit în curte.
Era început de toamnă și se răcorise.
Sandu s-a uitat după ea.
— Iar a ieșit fără nimic pe ea.
S-a ridicat, a luat cardiganul mamei de pe spătarul unui scaun și a ieșit.
Prin fereastră l-am văzut punându-i-l pe umeri.
Mama a spus ceva.
El a râs.
Un gest banal.
Atât.
Dar l-am văzut pe Cătălin urmărindu-i.
În seara aceea, Sandu a plecat primul.
Eu am plecat după el.
Cătălin a rămas câteva minute în urmă.
Eram deja lângă mașină când l-am văzut ieșind cu mama la poartă.
A îmbrățișat-o.
Apoi a întrebat:
— Mamă?
— Da?
— Ești bine?
Ea a zâmbit.
— Sunt.
Cătălin a ezitat.
— Și… ești fericită?
Mama s-a uitat spre el.
Cred că a înțeles imediat de ce întreba.
Zâmbetul ei s-a lărgit.
— Sunt mai bine decât eram.
Fratele meu a dat încet din cap.
— Atunci… bine.
Nu i-a spus că nu mai are nicio grijă.
Nu i-a promis că va avea încredere oarbă în orice om care apare în viața ei.
Și nici nu trebuia.
Dar învățase ceva mai important.
Poți să ai grijă de un părinte fără să-i confişti dreptul de a decide.
Mama avea 71 de ani.
Avea casa ei.
Avea doi copii.
Avea 34 de ani de amintiri alături de tata.
Dar avea și ceva despre care noi aproape uitaserăm.
Avea un prezent.
Iar după doisprezece ani în care închisese singură poarta în fiecare seară, găsise un om cu care să bea cafeaua dimineața, să meargă la piață și să se certe pentru trandafiri.
Casa avea să rămână într-o zi în urmă.
Anii pe care mama îi mai avea de trăit, nu.
Și pentru prima dată, Cătălin înțelesese diferența.