Nu știu cum am reușit să termin repetiția.
Zâmbeam.
Vorbeam.
Aranjam detalii.
Dar înăuntru simțeam că mă prăbușesc.
În zilele următoare am făcut tot ce trebuia pentru ca nunta surorii mele să fie perfectă.
Am ales florile.
Am verificat meniurile.
Am vorbit cu fotograful.
Nimeni nu bănuia că fiecare pas mă durea.
În tot acest timp, Ethan încerca de câteva ori să vorbească singur cu mine.
De fiecare dată găseam un motiv să plec.
Nu voiam explicații.
Nu voiam regrete.
În ziua nunții, ceremonia a fost exact cum o visase Alice.
Frumoasă.
Elegantă.
Fără niciun incident.
Când și-au spus jurămintele, am înțeles că uneori iubirea nu înseamnă să primești ceea ce îți dorești.
Ci să ai puterea să nu distrugi fericirea altcuiva.
După ceremonie am ieșit singură în grădină.
Aveam nevoie să respir.
Jake m-a găsit acolo.
Era jurnalistul care fotografiase mai multe nunți organizate de mine.
— Toată ziua ai avut grijă de toți.
Dar cine are grijă de tine?
Am zâmbit amar.
— M-am obișnuit.
A clătinat din cap.
— Nu.
Doar te-ai convins că meriți mai puțin decât oferi.
Cuvintele lui au rămas cu mine.
Toată seara.
La plecare, înainte să urce în mașină, mi-a întins o carte de vizită.
— Dacă într-o zi vrei să ieșim la o cafea…
De data asta nu pentru un interviu.
Ci pentru tine.
Am privit cartea câteva secunde.
Apoi am zâmbit pentru prima dată sincer în multe luni.
— Cred că mi-ar plăcea.
Uneori viața nu îți ia omul potrivit.
Doar îți arată că îl căutai în locul greșit.