Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Bianca mă privea fără să clipească.
Cu zece minute înainte, purtam amândouă aceeași rochie albă.
Acum eu eram îmbrăcată într-o rochie lungă, violet intens, pe care cea mai bună prietenă a mea o adusese pentru mine de acasă. O cumpărasem pentru o altă ocazie și, din fericire, locuia la doar câteva străzi de restaurant.
Nu era rochia pe care o alesesem pentru logodnă.
Dar în momentul acela nu mai conta.
Am intrat în sală fără să spun nimic.
Andrei veni imediat spre mine.
— De unde ai…
— Rezolvăm după.
Apoi am trecut pe lângă el și m-am dus să-mi salut invitații.
Nu am făcut niciun anunț.
Nu am cerut muzicienilor să oprească muzica.
Nu am spus nimănui de ce mă schimbasem.
Nici nu era nevoie.
Pentru că acum Bianca rămăsese singura femeie din sală îmbrăcată într-o rochie albă de satin aleasă special ca să fie identică cu ținuta femeii care își sărbătorea logodna.
Și oamenii observaseră.
Bianca rezistă aproximativ cinci minute.
Apoi mă prinse de braț.
— Putem vorbi?
— Sigur.
Mă conduse spre hol.
Imediat ce am rămas singure, zâmbetul ei dispăru.
— Ai făcut asta intenționat.
M-am uitat la ea.
— Ce anume?
— Nu te preface. Te-ai schimbat ca să mă faci să arăt ridicol.
Aproape că am râs.
Era exact întrebarea pe care o așteptam.
— Bianca, eu mi-am schimbat propria rochie.
— Știi foarte bine ce ai făcut.
— Nu. Știu ce ai făcut tu.
Fața i se înroși.
— Acum toată lumea se uită la mine.
— Eu nu te-am îmbrăcat, Bianca. Tu ai ales rochia.
— Pentru că știam că tu o porți!
S-a oprit.
Prea târziu.
O spusese singură.
Andrei tocmai ajunsese în hol.
În spatele lui era și mama lui.
Amândoi auziseră.
— Deci recunoști, spuse Andrei.
Bianca se întoarse spre el.
— Nu începe și tu.
— Te-am întrebat ceva. Ai cumpărat rochia pentru că știai că Irina o va purta?
— Doamne, Andrei, era o glumă!
— O glumă?
— Da! Voi doi luați totul mult prea în serios.
Am văzut cum Andrei își strânge maxilarul.
Cu douăzeci de minute înainte îmi spusese mie:
“Nu în seara asta.”
Acum se uita la sora lui.
— Mama ți-a spus să nu vii îmbrăcată așa.
Bianca aruncă o privire spre ea.
— Și?
Mama lui Andrei răspunse înaintea lui:
— Și ai venit oricum. Nu mă băga pe mine în povestea asta. Te-am avertizat.
Bianca se întoarse din nou spre mine.
— Oricum, ai obținut ce voiai. Acum toată lumea crede că sunt o idioată.
— Eu n-am spus nimănui nimic.
— Nici nu trebuia!
— Exact.
Pentru câteva secunde, nu mai spuse nimeni nimic.
Apoi Bianca se uită la fratele ei.
— Spune-i ceva.
Andrei inspiră adânc.
— Ce vrei să-i spun?
— Că a mers prea departe!
Acolo am văzut pentru prima dată ceva schimbându-se pe chipul lui.
— Nu, Bianca.
— Poftim?
— Irina nu ți-a făcut nimic.
Bianca râse nervos.
— S-a schimbat intenționat!
— Da. Și?
Andrei arătă spre rochia ei.
— Ea nu te-a obligat să cumperi rochia asta. Nu te-a obligat să vii cu ea. Și sigur nu te-a obligat să-i spui că n-o să facă nimic pentru că sunt 138 de oameni în sală.
Bianca se uită brusc la mine.
— I-ai spus?
— Da.
— Normal.
Andrei o întrerupse.
— Nu asta este problema.
Vocea lui era calmă, dar nu-l mai auzisem niciodată vorbind astfel cu sora lui.
— Problema este că ai făcut ceva intenționat ca s-o umilești și ai presupus că ea trebuie să suporte doar ca noi să avem liniște.
Bianca își luă geanta.
— Perfect. Atunci distrați-vă.
Mama ei încercă s-o oprească.
— Bianca…
— Nu. Dacă toată lumea a decis deja că eu sunt monstrul familiei, nu mai are rost să stau.
De data aceasta nu m-am dus după ea.
Nici Andrei.
Bianca plecă.
Când ne-am întors în sală, muzica încă se auzea, oamenii vorbeau, chelnerii treceau printre mese.
Petrecerea nu fusese distrusă.
Din contră.
După câteva minute, aproape nimeni nu mai vorbea despre rochie.
Eu însă nu reușeam să uit altceva.
Replica lui Andrei.
“Nu în seara asta.”
Mai târziu, când ultimii invitați plecaseră, am rămas amândoi la una dintre mese.
Andrei își desfăcu nodul cravatei.
— Îmi pare rău.
— Pentru Bianca?
— Pentru mine.
M-am uitat la el.
— Când ai venit la mine, eu ți-am cerut ție să te oprești.
Am tăcut.
— Știi de ce?
— Ca să nu facem scandal.
— Asta credeam și eu.
Își trecu mâna peste față.
— Dar adevărul este că în familia mea facem asta de ani de zile.
— Ce anume?
— Îi cerem celui care se comportă normal să cedeze în fața celui care face scandal.
Replica lui mă făcu să tac.
Andrei continuă:
— Cu Bianca a fost mereu mai simplu să spunem “las-o, așa e ea”. Astăzi ți-am spus practic același lucru.
— Exact.
— Știu.
Se uită spre mine.
— Și nu vreau să intrăm în căsnicie așa.
I-am prins mâna, dar nu i-am spus imediat că totul era în regulă.
Pentru că nu era vorba doar despre o rochie.
— Nici eu nu vreau să mă căsătoresc într-o familie în care “să păstrăm liniștea” înseamnă că Bianca poate face ce vrea, iar eu trebuie să tac.
— N-o să însemne asta.
— Atunci trebuie să se vadă, Andrei. Nu doar să-mi promiți.
A dat din cap.
— Corect.
În săptămânile următoare, chiar s-a văzut.
Bianca nu și-a cerut scuze imediat.
La început a susținut că eu fusesem “dramatică”, că schimbarea rochiei fusese o încercare de a o face de râs și că toată familia se întorsese împotriva ei.
Andrei nu s-a certat cu ea.
Dar nici nu m-a mai trimis pe mine să înghit lucrurile pentru liniștea familiei.
I-a spus simplu:
— Când vei putea recunoaște ce ai făcut fără să dai vina pe Irina pentru reacția ei, putem discuta.
A durat aproape două luni.
Într-o după-amiază, Bianca a venit la noi.
Nu avea flori.
Nu avea cadouri.
Și, pentru prima dată, nu avea niciun zâmbet ironic.
— Am fost răutăcioasă, spuse.
M-am uitat la ea.
— Da.
Probabil se așteptase să-i spun că nu fusese chiar atât de grav.
N-am făcut-o.
— Am vrut să văd dacă vei reacționa, continuă ea. Mă enerva că de când ai apărut tu, Andrei nu mai era disponibil pentru mine de fiecare dată când aveam nevoie de el. Știu că sună stupid.
— Nu sună stupid. Dar nu justifică ce ai făcut.
— Știu.
Asta a fost tot.
Nu am devenit cele mai bune prietene după acea conversație.
Dar relația noastră s-a schimbat.
Iar câteva luni mai târziu, când am primit fotografiile de la logodnă, am găsit zeci de cadre superbe cu rochia albă pe care o alesesem atât de atent.
Nu acela era însă preferatul meu.
Fotografia mea preferată fusese făcută după ce mă schimbasem.
Eram în rochia violet, cu părul puțin desfăcut după ore întregi de petrecere, iar Andrei râdea lângă mine.
Nici măcar nu ne uitam la aparat.
Pe fotografia aceea nu eram mireasa perfectă pe care încercasem să o construiesc luni întregi.
Eram doar fericită.
Și, privind-o, mi-am dat seama că Bianca avusese dreptate într-o singură privință.
În fața celor 138 de invitați, nu voiam să fac scandal.
Doar că ea confundase bunul-simț cu slăbiciunea.
Iar în seara aceea a aflat că sunt două lucruri complet diferite.