Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
La ora două fără câteva minute, Adriana stătea într-o cafenea la două străzi de clinica unde lăsase pastila.
Telefonul începu să vibreze.
Radu.
Pentru prima dată, nu răspunse.
Telefonul sună din nou.
Apoi apăru un mesaj:
“Ești acasă?”
Adriana simți un nod în stomac.
Își închise telefonul.
În zilele următoare continuă să se prefacă. Dimineața lua pastila, bea apă, deschidea gura, iar după ce Radu pleca o arunca.
Nu mai știa ce s-o sperie mai tare: pastila sau faptul că soțul ei considera normal să verifice dacă o înghițise.
Când clinica o sună, ieși imediat de la serviciu.
Medicul care o primi puse rezultatul pe birou.
— Doamnă Adriana, înainte să discutăm orice altceva, vreau să vă întreb ceva. Cine v-a prescris acest medicament?
— Nimeni.
Medicul ridică privirea.
— Atunci de ce îl luați?
Adriana își strânse geanta în mâini.
— Pentru că soțul meu mi-l dă în fiecare dimineață.
Expresia medicului se schimbă.
— Știți din ce ambalaj îl scoate?
— Nu. Nu mi-a arătat niciodată cutia.
— Aveți vreo afecțiune pentru care urmați tratament?
— Nu.
Medicul împinse foaia spre ea.
— Nu vă pot spune de ce vi-l administra soțul dumneavoastră. Dar vă pot spune atât: nu este ceva ce ar fi trebuit să luați fără să știți ce este și fără să fie prescris pentru dumneavoastră.
Adriana simți că îi amorțesc degetele.
— Îmi putea face rău?
— Nu vreau să fac presupuneri fără istoricul dumneavoastră medical. Mergeți la medic cu rezultatul și, dacă găsiți ambalajul original, aduceți-l. Dar nu mai luați medicamente oferite de altcineva fără să știți ce sunt.
În drum spre casă, Adriana nu se putea gândi decât la un singur lucru.
Undeva trebuia să existe o cutie.
Radu nu putea cumpăra pastilele una câte una.
Ajunse acasă înaintea lui.
Căută din nou în baie.
Nimic.
În dulapul din dormitor.
Nimic.
Apoi își aminti geanta neagră cu care Radu pleca zilnic la serviciu.
În acea dimineață luase alta, pentru că fermoarul celei vechi se stricase.
Geanta era în debara.
Adriana deschise buzunarul interior.
Găsi o cutie de medicamente.
Și sub ea, un plic împăturit.
Pe eticheta cutiei nu era numele ei.
Era numele mamei lui Radu.
Adriana rămase nemișcată.
Deschise plicul.
Înăuntru erau câteva foi medicale și o scrisoare mai veche.
Nu înțelese toate formulările, dar înțelese suficient.
Medicamentul fusese prescris mamei lui Radu cu mult timp înainte.
Atunci de ce îl dădea ei?
Ușa apartamentului se deschise.
— Adriana?
Radu intră și o găsi în sufragerie cu cutia pe masă.
Se opri.
Pentru câteva secunde, niciunul nu vorbi.
— De ce îmi dai medicamentele mamei tale?
Radu păli.
— De unde ai…
— Nu mă întreba de unde le am. Spune-mi de ce.
— Adriana, pot să explic.
— Atunci explică.
Radu se așeză.
— După nuntă trebuia să plecăm câteva luni în Germania.
Adriana îl privi nedumerită.
Știa despre oferta lui de serviciu. Discutaseră despre ea înainte de nuntă, iar ea îi spusese foarte clar că nu voia să plece imediat. Mama ei rămăsese singură după moartea tatălui ei și Adriana nu era pregătită s-o lase.
— Ce legătură are Germania cu pastilele?
Radu își frecă palmele.
— Când am înțeles că nu vrei să pleci, am intrat în panică.
— Și?
El tăcu.
Adriana simți cum furia îi înlocuia frica.
— Spune.
— Mama lua tratamentul acela și mi-a spus odată că o făcea foarte somnoroasă. Că în unele zile nu avea chef să iasă nicăieri.
Adriana îl privi fără să clipească.
Acum înțelegea.
Apelurile de la ora două.
Întrebările.
“Unde ești?”
“Ai ieșit?”
“Rămâi acasă astăzi.”
— Tu voiai să vezi ce efect are asupra mea.
Radu își coborî privirea.
— Nu voiam să-ți fac rău.
Adriana izbucni într-un râs scurt, fără urmă de veselie.
— Îmi dădeai în fiecare dimineață un medicament care nici măcar nu era prescris pentru mine și apoi mă sunai să verifici dacă sunt acasă.
— Voiam doar să te liniștești puțin. Să nu mai transformăm plecarea într-un război. Credeam că dacă stăm câteva săptămâni fără certuri, o să accepți.
— Să accept ce?
Radu ridică ochii.
— Să vii cu mine.
Atunci Adriana înțelese ceva și mai rău.
— Biletele sunt cumpărate?
Radu nu răspunse.
— Radu. Biletele sunt cumpărate?
— Da.
— Pentru când?
— Peste două săptămâni.
Adriana se ridică.
— Și urma să-mi spui când? În drum spre aeroport?
— Nu.
— Atunci când?
— Când vedeam că ești pregătită.
— Nu voiai să fiu pregătită. Voiai să fiu suficient de amețită și de obosită încât să nu mă mai împotrivesc.
— Nu spune asta.
— Exact asta ai făcut.
Radu încercă să-i prindă mâna.
Adriana se retrase.
— Nu mă atinge.
— Te iubesc.
— Dragostea nu îți dă dreptul să hotărăști ce medicamente iau. Și nici unde o să trăiesc.
Pentru prima dată de când îl cunoștea, Radu nu găsi nimic de spus.
Adriana își luă geanta.
— Unde pleci?
Întrebarea o făcu să se oprească.
Era aceeași întrebare pe care o auzise săptămâni întregi.
Se întoarse spre el.
— Vezi? Nici acum nu mă întrebi dacă sunt bine. Mă întrebi unde plec.
În noaptea aceea dormi la sora ei.
A doua zi merse la medic cu rezultatele și cu ambalajul pe care îl găsise, pentru a se asigura că este bine.
Apoi discută cu un avocat.
Radu o sună de zeci de ori.
Nu răspunse.
După trei zile îi trimise un singur mesaj:
“Am greșit. Am vrut atât de mult viața pe care mi-o imaginasem pentru noi, încât am început să cred că am dreptul să te împing spre ea.”
Adriana îl citi de două ori.
Apoi răspunse:
“Problema nu este că ai vrut altă viață. Problema este că ai hotărât că voința mea te încurca.”
Nu s-a întors acasă în acea săptămână.
Nici în următoarea.
Radu anulă biletele.
Își ceru scuze.
Îi ceru să meargă împreună la consiliere.
Dar Adriana nu-i oferi iertarea doar pentru că el o ceruse.
Încrederea nu se repară cu aceeași viteză cu care se distruge.
Câteva luni mai târziu, când cineva a întrebat-o ce fusese cel mai înfricoșător în acele săptămâni, Adriana s-a gândit la pastila albă.
Dar nu aceea fusese partea cea mai grea.
Cel mai greu fusese să accepte că bărbatul care îi spunea în fiecare dimineață “Ai încredere în mine” folosise tocmai încrederea ei pentru a-i lua dreptul de a alege.
Iar de atunci, Adriana nu a mai confundat niciodată grija cu controlul.