Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Matei ridică încet capacul.
Înăuntru era un sandviș împachetat, un măr, o cutie mică de suc și un bilețel.
“Pentru Matei. Bunătatea e mai frumoasă când ai și tu grijă de tine.”
S-a uitat la mine.
— Mamă, eu nu înțeleg.
Nici eu nu înțelegeam.
Am deschis încă o cutie.
Înăuntru erau creioane colorate, plastilină și câteva pensule.
În alta, două mingi mici și un joc pentru copii.
Alta conținea cărți ilustrate.
Unele aveau plicuri.
Pe fiecare era scrisă o sumă și același lucru:
“Pentru copii.”
La poartă se auziră voci.
Ana intră în curte ținând-o pe Ilinca de mână.
Fetița purta din nou rochița roșie.
În spatele lor veneau câțiva oameni pe care nu-i cunoșteam.
— Ana, ce se întâmplă?
Ea zâmbea și plângea în același timp.
— Eu am început.
— Tu ai pus toate astea aici?
— Prima cutie, da. Restul… nu.
În seara precedentă, după aniversare, Ana făcuse o fotografie cu Ilinca în rochița roșie și o trimisese într-un grup al unei asociații din Brașov unde mergeau mai multe familii cu copii cu sindrom Down.
Le povestise despre Matei.
Despre rochie.
Despre banii strânși.
Și, spre rușinea lui Matei, despre prânzurile peste care sărise.
— Ai spus și asta? întrebă el.
— Am spus și că ai promis că nu mai faci niciodată.
M-am uitat imediat la el.
— Partea asta este foarte importantă.
— Știu, mamă.
Ana continuă:
— Cineva a spus că, dacă un copil de opt ani a fost în stare să strângă bani ca să facă un alt copil fericit, poate ar trebui să facem și noi ceva.
Matei privi curtea.
— Dar de ce cutii de prânz?
O femeie care venise împreună cu Ana se apropie.
Avea în jur de 35 de ani, părul prins într-o coadă și un zâmbet larg. Se numea Daniela și avea sindrom Down.
Se așeză lângă Matei.
— Pentru că tu ai renunțat la prânzul tău.
A arătat spre curte.
— Și noi am hotărât să umplem cutiile.
Matei se uită din nou la zecile de cutii colorate.
— Toate?
Daniela râse.
— Toate. Dar să nu-ți vină ideea că data viitoare trebuie să renunți și la cină.
Matei zâmbi.
— Mama nu m-ar mai lăsa să ies din casă.
— Corect, am spus.
O parte dintre lucruri urmau să ajungă la centrul unde Ilinca participa la activități.
Familiile încercau de câteva luni să strângă bani pentru un program de weekend în care copiii să poată desena, dansa, asculta muzică, face mișcare și, mai ales, să petreacă timp împreună.
Gestul lui Matei îi mobilizase.
În aceeași dimineață am mers cu toții la centru.
Copiii au început să deschidă cutiile.
Materiale pentru desen.
Jocuri.
Cărți.
Instrumente muzicale pentru copii.
Donații.
Pe una dintre mese, Daniela își pusese geanta.
Matei se așeză lângă ea.
— Tu lucrezi aici?
— Nu. Eu lucrez la o brutărie.
— Serios?
— De șapte ani.
Matei păru impresionat.
Daniela îi arătă o fotografie de pe telefon.
— Iar acesta este soțul meu.
Matei se uită când la fotografie, când la ea.
— Ești căsătorită?
Daniela izbucni în râs.
— Sunt.
Apoi se apropie puțin de el.
— Și sforăie.
Matei deveni foarte serios.
— Și tata sforăie.
Am râs cu toții.
După câteva secunde, Daniela deveni însă mai serioasă.
— Știi ceva? Când eram mică, mulți oameni spuneau ce n-o să pot face.
Matei o asculta.
— Spuneau că poate n-o să pot avea un serviciu. Că n-o să pot locui singură. Unii credeau că n-o să mă căsătoresc niciodată.
— Și s-au înșelat?
Daniela zâmbi.
— Foarte tare.
În acel moment am văzut-o pe bunica lui Matei intrând.
Rămase lângă ușă, fără să spună nimic.
Nu știam dacă Ana o chemase sau dacă aflase de la altcineva.
Ilinca era în mijlocul încăperii.
Tot în rochița roșie.
La un moment dat s-a auzit muzică.
Fetița prinse marginile rochiei și începu iar să se învârtă.
Râdea.
Matei o observă.
Apoi o văzu pe bunica lui.
— Bunico.
Ea se apropie.
— Da?
Matei arătă spre Ilinca.
— Vezi?
Bunica se uită la fetiță.
— Ce să văd?
— A înțeles.
Femeia rămase tăcută.
Matei continuă:
— Poate nu știe că rochia a costat bani. Poate nu știe câți ani are. Dar știe că e fericită.
Bunica nu mai avea replica pregătită de data aceasta.
Privea doar.
Ilinca se opri din învârtit, apoi începu să râdă și mai tare când Ana încercă să-i îndrepte fusta.
După câteva minute a apărut tortul.
Bunica deschise gura.
— Dar ea…
Se opri singură.
Apoi se întoarse spre Ana.
— Ilinca poate să mănânce tort?
Ana o privi pentru o clipă.
Știam amândouă ce tocmai se întâmplase.
— Da. Poate.
Bunica dădu din cap.
Atât.
Nicio scuză mare.
Niciun discurs despre cât de mult greșise.
Dar pentru prima dată nu hotărâse ea ce putea sau nu putea să înțeleagă Ilinca.
Întrebase.
Mai târziu, Ana veni lângă mine.
— Știi ceva? Banii chiar au fost motivul pentru care n-am vrut o petrecere mare.
— Știu.
— Dar nu singurul.
Se uită la fiica ei.
— Toată viața mea a devenit despre ce trebuie să fac pentru viitorul Ilincăi. Terapii. Programări. Ce trebuie să învețe. Ce trebuie să exerseze. Ce o va ajuta peste un an, peste cinci…
Își șterse ochii.
— Și am uitat să mă întreb ceva foarte simplu.
— Ce?
— Ce o face fericită astăzi?
M-am uitat spre Ilinca.
Matei stătea lângă ea cu una dintre cutiile de prânz în brațe.
Daniela îi pregătise una special pentru el.
Înăuntru era un sandviș, un fruct, suc și un biscuit.
— E doar mâncare, spusese Matei când o deschisese.
— Exact, îi răspunsese Daniela. Și de data asta o mănânci.
Spre seară, oamenii au început să plece.
Programul pentru copii avea acum suficient sprijin ca să poată continua.
Matei nu înțelegea prea bine cum o rochie cumpărată din câțiva bani strânși de el ajunsese să facă atâția oameni să contribuie.
Probabil că nici nu trebuia.
Când am ajuns acasă, ne-am așezat puțin pe verandă.
Ana și Ilinca au trecut pe la noi înainte să intre în casa lor.
Ilinca încă purta rochița.
Avea acum o pată de cremă chiar în față.
— Vai, rochia! am spus și am întins instinctiv mâna după un șervețel.
Matei mă opri.
— Las-o, mamă.
M-am uitat la el.
— Cum s-o las? Uite ce pată are.
Matei ridică din umeri.
— Și?
— Ai muncit atâta pentru rochia asta.
El se uită la Ilinca.
Fetița râdea și încerca să prindă cu degetele o firimitură de pe fustă.
— N-am cumpărat-o ca să rămână frumoasă.
— Atunci pentru ce ai cumpărat-o?
Matei îmi răspunse de parcă era cel mai simplu lucru din lume:
— Ca să fie ea fericită.
Mi-am lăsat șervețelul jos.
Cu o zi înainte, bunica lui se întrebase dacă Ilinca putea măcar să înțeleagă ce înseamnă o aniversare.
Matei nu avusese nevoie de nicio explicație complicată.
La opt ani înțelesese ceva ce noi, adulții, uităm uneori:
nu trebuie să hotărâm noi câtă bucurie poate înțelege altcineva.
Uneori trebuie doar să-i oferim un motiv să râdă.
Iar în seara aceea, cu o pată de tort pe rochița roșie, Ilinca râdea din toată inima.