Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Am simțit că nu mai pot respira.
— Cum adică n-ai primit banii?
Elena și-a strâns eșarfa în mâini.
— La început primeam pentru mâncare și cheltuieli. Apoi mama ta mi-a spus că renovarea costă mai mult decât ați calculat. După aceea a apărut mașina Danielei. Mereu exista ceva mai important.
— Dar eu întrebam în fiecare lună dacă ai nevoie de ceva.
— Știu.
— Și îmi spuneai că ești bine.
Elena și-a coborât privirea.
— Pentru că și eu am greșit.
Apoi mi-a povestit.
Cu aproape opt luni înainte începuse să se simtă rău. Slăbise, era mereu obosită și, după mai multe investigații, medicii descoperiseră o problemă serioasă care necesita tratament și controale regulate.
— De ce nu m-ai sunat?
— Am vrut.
Vocea i s-a frânt.
— Mariana mi-a spus că dacă afli, te întorci imediat. Că pierzi contractul din Germania și toți anii ăștia de muncă se duc degeaba.
Am închis ochii.
O auzeam pe mama spunând exact asta.
— Și ai crezut-o?
— La început, da. Apoi mi-am spus că mai rezist o lună. Încă una. Când vorbeai cu mine, erai atât de obosit… îmi spuneai că mai avem puțin și scăpăm.
Mi-am amintit toate apelurile.
“Cum e Elena?”
“E bine, mamă.”
“Are nevoie de ceva?”
“Nu. Trimite banii ca de obicei.”
M-am ridicat.
— Cât știa mama?
Elena m-a privit.
— Tot.
Acel cuvânt m-a lovit mai tare decât orice.
— Daniela?
— Tot.
— Și mașina ei?
Elena nu răspunse.
Nici nu mai era nevoie.
Am vrut să cobor în clipa aceea.
Elena m-a prins de mână.
— Ai promis.
M-am oprit.
Avea dreptate.
M-am așezat din nou.
— Mâine mergem la medic.
— Radu…
— Nu discutăm asta. Mergem.
În dimineața următoare am plecat împreună.
Am aflat că Elena avea nevoie în continuare de tratament și supraveghere atentă, dar medicul ne-a spus că exista un plan și că cel mai important era să nu mai amâne nimic.
Pentru prima dată după mult timp, am văzut puțină speranță pe chipul ei.
Pe drumul spre casă, am întrebat:
— De ce dormi în camera aia?
Elena s-a uitat pe geam.
— Mama ta a spus că o deranjez noaptea când mă ridic.
Am strâns volanul.
— Dormitorul nostru e gol?
— Nu.
— Cine doarme acolo?
— Daniela.
Am tras mașina pe dreapta.
Nu pentru că nu mai puteam conduce.
Pentru că aveam nevoie de câteva secunde ca să nu explodez.
În aceeași după-amiază am început să verific transferurile din ultimii patru ani.
Aproape 90.000 de euro.
Eu îi trimisesem crezând că ridic o viață pentru mine și Elena.
O parte mersese într-adevăr în casă.
Dar mult mai mult decât îmi imaginasem fusese cheltuit pentru lucruri despre care nu știam nimic.
Mașina Danielei.
Mobilier.
Electronice.
Vacanțe.
Haine.
Cheltuieli personale.
În schimb, Elena îmi arătă mesajele în care îi ceruse mamei bani pentru drumuri, investigații și lucrurile de care avea nevoie.
“Nu mai sunt bani luna asta.”
“Radu muncește pentru viitor, nu pentru toate fricile tale.”
“Nu-l suna și nu-l speria.”
În seara aceea am pus telefonul și extrasele pe masa din sufragerie.
— Mamă. Daniela. Veniți puțin.
Au venit amândouă.
Mama s-a uitat la hârtii.
— Ce sunt astea?
— Banii mei.
Daniela oftă.
— Radu, dacă începi iar cu Elena…
Am ridicat mâna.
— Nu mai vorbești despre soția mea așa.
A tăcut.
Am împins spre ele extrasul cu plata mașinii.
— Cine a decis că Daniela are nevoie de asta?
Mama se îndreptă de spate.
— E sora ta. Avea nevoie de o mașină.
— Și Elena de ce avea nevoie?
Nimeni nu răspunse.
— Vă întreb din nou. Soția mea, bolnavă, de ce avea nevoie?
Mama își încrucișă brațele.
— Nu dramatiza. Elena a avut acces la medici.
— Nu despre asta te-am întrebat.
— Casa asta trebuia terminată. Daniela avea serviciu. Au fost multe cheltuieli.
Am simțit că încep să tremur.
— Patru ani am muncit departe de soția mea pentru că eram convins că aici are tot ce-i trebuie.
Mama ridică vocea:
— Și noi ce suntem? Străini? Suntem familia ta!
M-am uitat la ea.
— Elena era familia mea și ea este singura care n-a primit aproape nimic.
Daniela izbucni:
— Eu sunt sora ta!
— Știu foarte bine cine ești.
Am arătat spre cheile mașinii de pe masă.
— Tocmai de aceea nu înțeleg cum ai putut conduce mașina cumpărată din banii mei știind că Elena își numără banii pentru drumurile la medic.
Daniela se înroși.
— Mama a spus că situația nu e atât de gravă!
M-am întors spre ea.
— Ai văzut-o?
Tăcere.
— Ai locuit în aceeași casă cu ea. Ai văzut-o slăbind. Ai văzut-o acoperindu-și capul. Ce altceva trebuia să vezi?
Mama interveni:
— Destul! Nu ne judeca după patru ani în care tu nici măcar n-ai fost aici.
Replica ei m-a oprit.
Pentru că, dintre toate lucrurile spuse în seara aceea, acela conținea și un adevăr pe care nu voiam să-l aud.
Eu nu fusesem acolo.
Trimisesem bani și presupusesem că asta mă făcea un soț bun.
Nu întrebasem suficient.
Nu observasem vocea Elenei.
Nu venisem acasă nici măcar o dată să văd cu ochii mei.
— Ai dreptate, mamă.
Mariana păru surprinsă.
— Eu am lipsit. Și o să trăiesc cu vina asta mult timp.
Apoi am arătat spre extrase.
— Dar absența mea nu vă dădea dreptul să faceți asta.
Am luat cheile mașinii Danielei.
— Ce faci? întrebă ea.
— Mașina va fi vândută.
— Nu poți!
— Pot. Este cumpărată și înregistrată pe numele meu.
Daniela s-a uitat spre mama.
— Spune-i ceva!
Mama s-a ridicat.
— Nu poți să vii după patru ani și să ne dai viețile peste cap pentru Elena!
Atunci am înțeles.
Nici măcar acum nu vedea problema.
— Nu vi le dau eu peste cap. Doar nu vi le mai finanțez.
Casa era a mea și a Elenei. Le-am dat timp să-și găsească alt loc.
N-am chemat poliția.
N-am țipat.
N-am aruncat haine pe stradă.
Le-am spus doar că perioada în care munca mea le plătea confortul se terminase.
Daniela a plecat prima.
Mama a rezistat câteva săptămâni, convinsă că mă voi răzgândi.
Nu m-am răzgândit.
Am vândut mașina.
Am pus banii deoparte pentru Elena și pentru lunile care urmau.
Dar cea mai grea discuție n-am avut-o cu mama.
Am avut-o cu soția mea.
Într-o seară, după ce ne-am întors de la spital, Elena m-a întrebat:
— Ești supărat pe mine că nu ți-am spus?
M-am așezat lângă ea.
— Sunt supărat pe mine.
— Radu…
— Patru ani am crezut că dacă trimit bani în fiecare lună înseamnă că am grijă de tine.
Elena mi-a luat mâna.
— Ai făcut ce ai crezut că trebuie.
— Nu e suficient.
Mi-am amintit de câte ori îmi spusese “sunt bine”, iar eu acceptasem răspunsul pentru că eram obosit și pentru că voiam să cred că sacrificiul meu funcționa.
— Trebuia să întreb mai mult. Trebuia să vin. Trebuia să te cunosc suficient de bine încât să-mi dau seama că “sunt bine” nu însemna întotdeauna că ești bine.
Elena a început să plângă.
— Și eu trebuia să-ți spun.
— Atunci de acum facem amândoi lucrurile diferit.
Lunile următoare n-au fost ușoare.
Au fost consultații, tratament, zile bune și zile în care Elena nu voia decât să doarmă.
Eu am rămas acasă.
Mi-am găsit de lucru mai aproape și am renunțat la ideea că trebuie să plec din nou în străinătate ca să câștig cât mai mult.
Câștigam mai puțin.
Dar seara eram acolo.
Cu mama am vorbit rar.
La început continua să spună că Elena mă întorsese împotriva familiei.
Am închis conversația de fiecare dată când începea.
După câteva luni, tonul ei s-a schimbat.
— Cum se simte Elena?
— Mai bine.
— Pot să vorbesc cu ea?
Am privit-o pe Elena.
A clătinat din cap.
— Nu, mamă.
— Sunt mama ta.
— Știu. Dar faptul că ești mama mea nu îți dă dreptul la iertarea Elenei.
N-a mai insistat.
Daniela mi-a trimis și ea un mesaj.
“Îmi pare rău. Abia acum înțeleg cât de urât a fost să mă bucur de lucrurile alea în timp ce ea trecea prin toate astea.”
Elena l-a citit.
Nu a răspuns.
Și n-am obligat-o.
Aproape un an după întoarcerea mea, într-o dimineață de duminică, am intrat în dormitor și am găsit-o în fața oglinzii.
Nu mai purta eșarfa.
Tratamentul mergea bine, iar medicii erau mulțumiți de evoluția ei.
Elena își trecea degetele prin firele scurte de păr care începuseră să-i crească din nou.
M-a văzut în oglindă și a zâmbit.
Un zâmbet adevărat.
Nu mai văzusem unul de mult.
— Radu, uite.
M-am apropiat.
— Ce?
Și-a atins părul.
— Crește din nou.
Am îmbrățișat-o din spate.
Pentru câteva secunde am rămas amândoi privind imaginea din oglindă.
Casa era mai puțin luxoasă acum.
Nu mai exista mașina scumpă în curte.
Nu mai trimiteam mii de euro în fiecare lună.
Dar femeia pe care o iubeam începea să se întoarcă la viața ei.
— Știi ce am învățat în toți anii ăștia? am întrebat.
— Ce?
— Că am fost atât de ocupat să construiesc un viitor pentru noi, încât aproape am lipsit din prezentul nostru.
Elena și-a pus mâna peste a mea.
— Atunci rămâi aici.
Am sărutat-o pe obraz.
— Aici rămân.
Patru ani am crezut că iubirea mea se măsoară în banii pe care reușeam să-i trimit acasă.
Abia când m-am întors am înțeles că poți să oferi cuiva tot ce câștigi și, totuși, să nu vezi că omul pe care îl iubești are nevoie cel mai mult de tine.