Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Mamă! m-a strigat din nou Alina. N-ai auzit? Ce avem de mâncare?
Am pus certificatul mașinii deasupra dosarului și am ieșit din dormitor.
Alina și Corina erau în sufragerie. Pe canapea erau aruncate câteva pungi de cumpărături.
Aceleași pungi pentru care eu nu avusesem loc în mașină.
— N-am făcut nimic, am spus.
Alina s-a uitat la mine de parcă vorbisem într-o limbă străină.
— Cum adică?
— Dacă vă este foame, bucătăria este acolo.
Corina și-a ascuns un zâmbet.
Alina însă m-a privit atent.
— Te-ai supărat pentru faza cu mașina?
“Faza cu mașina.”
Așa numea ea aproape patruzeci de minute petrecute de mama ei în ploaie.
— Sunt obosită, Alina. Noapte bună.
M-am întors în dormitor.
Pentru prima dată, n-am explicat, n-am justificat și n-am încercat să-i fac seara mai ușoară.
A doua zi dimineață m-am trezit devreme.
Am luat cheile mașinii de pe măsuța din hol și le-am pus în geantă.
La opt fără zece, Alina coborî grăbită, îmbrăcată pentru serviciu.
— Mamă, unde sunt cheile?
— La mine.
— Dă-mi-le, te rog. Întârzii.
— Nu.
A rămas nemișcată.
— Ce?
— Cheile rămân la mine.
Alina râse scurt.
— Mamă, hai să nu începem. Îmi pare rău că nu te-am luat ieri. Acum dă-mi cheile.
— Nu ți-am cerut scuze ca să-mi dai cheile înapoi.
Zâmbetul îi dispăru.
— Este mașina mea.
Am scos certificatul și l-am pus pe masă.
— Citește.
Alina nici măcar nu se uită la el.
— Știu ce scrie.
— Atunci știi și a cui este.
— Mi-ai dat-o mie!
— Ți-am dat-o s-o folosești.
— E același lucru.
— Ieri am aflat că nu este.
M-a privit iritată.
— Serios? Pentru că nu te-am luat o dată cu mașina faci tot circul ăsta?
Am simțit că mă doare mai tare decât mă așteptam.
Dar de data aceasta nu am cedat.
— Ieri proprietara mașinii a stat în ploaie aproape patruzeci de minute ca să nu-ți ude tapițeria.
Alina tăcu.
— Eu am pus banii pentru mașina asta. Eu am plătit când tu ai spus că nu poți. Și tot eu n-am fost suficient de bună ca să stau pe unul dintre scaunele ei.
— Eram cu Corina!
— Știu.
— Avea cumpărăturile în spate.
— Știu și asta.
Am făcut o pauză.
— Pentru cumpărăturile Corinei ai avut loc. Pentru mama ta, nu.
Alina își luă geanta de pe scaun.
— Perfect. Ce vrei să fac acum? Să merg pe jos la serviciu?
Am privit-o.
— Ia autobuzul.
A încremenit.
Erau exact cuvintele pe care mi le spusese cu o zi înainte.
— Nu vorbești serios.
— Ba da.
— Îmi distrugi ziua pentru că te-ai supărat!
— Nu, Alina. Încerc să opresc ceva ce eu însămi am lăsat să se întâmple prea mult timp.
— Ce anume?
— Să crezi că tot ce am este automat al tău și că eu voi accepta orice pentru că sunt mama ta.
A trântit ușa când a plecat.
M-a durut.
Bineînțeles că m-a durut.
Nu există un buton pe care îl apeși și, dintr-odată, încetezi să fii mamă.
Dar există un moment în care trebuie să înțelegi că a-ți iubi copilul nu înseamnă să-l înveți că nu există consecințe.
În seara aceea, Alina a venit acasă furioasă.
Nu m-a salutat.
A doua zi, la fel.
După trei zile, mi-a spus:
— Cât timp ai de gând să mă pedepsești?
— Nu te pedepsesc.
— Atunci dă-mi mașina.
— Nu.
— Mamă!
— Dacă vrei o mașină, economisește și cumpără-ți una. Dacă vrei să folosești din nou mașina mea, mai întâi trebuie să înțelegem niște lucruri.
— Ce lucruri?
— Că eu nu mai plătesc cheltuielile tale. Că, dacă locuiești aici, contribui la casă. Și că nu mai presupui că eu gătesc, spăl și rezolv totul doar pentru că sunt mama ta.
Alina mă privea de parcă abia atunci mă vedea.
— Corina avea dreptate. Ai devenit foarte dificilă.
Am zâmbit.
— Atunci poate Corina te poate duce mâine la serviciu.
A doua zi, Corina n-a venit.
Nici în ziua următoare.
După o săptămână, Alina nu mai vorbea aproape deloc despre ea.
Fără mașină și fără mama care să plătească diferențele, viața ei devenise mai puțin spectaculoasă.
Dar, încet, devenea mai reală.
A început să plece mai devreme ca să prindă autobuzul.
Într-o seară și-a făcut singură cina.
În alta, a pus bani pe masă.
— Pentru utilități.
M-am uitat la sumă.
— Mulțumesc.
Nu i-am făcut o sărbătoare pentru un lucru pe care orice adult ar trebui să-l facă.
Dar am observat.
Au trecut câteva săptămâni.
Într-o seară de octombrie a început iar să plouă.
Alina venise cu autobuzul.
Când a intrat în casă, era udă pe umeri și ținea umbrela în mână.
N-a spus nimic la început.
Și-a scos haina, apoi s-a așezat la masa din bucătărie.
— Mamă?
— Da?
— Azi am văzut o femeie în stație.
Am continuat să împăturesc un prosop.
— Era cam de vârsta ta. Avea două sacoșe și nu încăpea sub acoperiș. Ploua peste ea.
M-am oprit.
Alina își privea mâinile.
— M-am gândit la tine.
Am rămas tăcută.
— Nu la mașină, continuă ea. La tine, acolo, așteptând. Și la mine trecând pe lângă tine.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Mi-e rușine.
Era prima dată când îmi spunea asta.
Nu “îmi pare rău că te-ai supărat”.
Nu “n-am vrut să faci atâta caz”.
— Mi-e rușine că te-am văzut și am continuat să conduc.
S-a ridicat și a venit lângă mine.
— Și îmi pare rău că am râs despre asta după.
Am simțit un nod în gât.
— Asta m-a durut chiar mai mult decât ploaia.
— Știu.
— Nu, Alina. Acum începi să știi.
A dat din cap.
Nu ne-am îmbrățișat ca într-un film.
Nu s-a reparat totul într-o seară.
Dar din ziua aceea, ceva s-a schimbat.
Alina a început să contribuie regulat la cheltuielile casei.
A început să-și pună bani deoparte.
Uneori gătea ea.
Și, mai important decât toate, a încetat să vorbească cu mine ca și cum ajutorul meu i s-ar fi cuvenit.
După câteva luni, strânsese suficient pentru avansul unei mașini mai mici, pe care și-o putea permite singură.
În ziua în care urma să meargă s-o vadă, am găsit-o în hol.
— Mamă, mă duci până acolo?
M-am uitat la ea.
Apoi la cheile mașinii mele.
Alina zâmbi jenată.
— Dacă nu poți, iau autobuzul.
Am zâmbit și eu.
— Hai.
Pe drum, la un semafor, Alina s-a uitat spre mine.
— Acum înțeleg de ce mi-ai luat cheile.
Am clătinat din cap.
— Nu ți-am luat mașina, Alina.
— Nu?
— Nu. Mi-am luat înapoi locul de mamă. Tu uitaseși că sunt mama ta, nu șoferul tău, nu menajera ta și nici portofelul tău.
A rămas câteva secunde tăcută.
Apoi mi-a luat mâna.
— Știu, mamă.
Am strâns-o ușor.
Iubirea mea pentru fiica mea nu devenise mai mică în ziua în care îi luasem cheile.
Doar devenise mai sănătoasă.
Pentru că uneori cel mai rău lucru pe care îl poate face un părinte din iubire este să ofere atât de mult, atât de des, încât copilul ajunge să creadă că sacrificiul părintelui este un drept al lui.