Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
“Mi-a promis că pot să folosesc casa cât vreau.”
Doina s-a așezat pe marginea patului din camera părinților.
“În ultimele săptămâni tot spunea că, după ce nu mai e el, eu să vin aici, să am grijă de loc, să stau dacă vreau. Mi-a spus că nimeni n-o să mă dea afară din casa în care am avut grijă de el.”
Am rămas în picioare.
“Asta ți-a promis?”
“Ți se pare puțin?”
“Nu. Dar nu ți-a promis că devine casa ta.”
Doina s-a ridicat imediat.
“N-am spus asta.”
“Mi-ai pus lacăt la poartă și mi-ai spus că nu mai intru dacă nu-ți dau 18.000 de lei.”
“Pentru că de doi ani eu plătesc aici!”
“Și tata ți-a spus să-mi interzici mie accesul?”
“Nu.”
“Ți-a spus să muți lucrurile lui Cezar aici?”
“Nu.”
“Ți-a spus să faci lucrări și după aceea să-mi trimiți jumătate din cost?”
“Nu mi-ai spus niciodată să nu le fac!”
“Pentru că aflam după.”
Doina s-a ridicat și a început să caute ceva într-un sertar.
A scos telefonul.
“Vrei să vezi?”
Mi-a arătat conversațiile noastre din ultimii doi ani.
O fotografie cu o pată de apă pe tavan.
“Trebuie reparat acoperișul.”
Răspunsul meu:
“Fă cum crezi.”
O țeavă spartă.
“Chem instalator?”
“Da, fă cum crezi.”
Un perete cu tencuiala căzută.
“Ar trebui refăcută camera.”
“Fă cum crezi.”
Doina a lăsat telefonul pe masă.
“De câte ori trebuia să te întreb?”
M-am uitat la mesajele mele.
“Pentru o reparație, o dată. Pentru 36.000 de lei și pentru a transforma casa, mai mult.”
“Tu spuneai că e și casa ta numai când veneai aici. Eu eram proprietar în fiecare marți când se strica ceva.”
Replica m-a oprit.
Pentru că era nedreaptă.
Și pentru că avea o parte de adevăr.
“Eu am trimis bani pentru tata.”
“Știu.”
“Am venit cât am putut.”
“Știu și asta.”
“Atunci nu mă pedepsi acum pentru că tu ai fost mai aproape.”
Doina a râs scurt.
“Tu crezi că despre asta e vorba?”
“Despre ce e?”
“Despre faptul că după ce a murit tata, tu ai plecat la Brașov și eu am rămas cu o casă goală care continua să coste bani. Când te sunam, îmi spuneai să fac cum cred. Acum am făcut cum am crezut și ai venit să-mi spui că n-aveam voie.”
N-am răspuns imediat.
“Nu, Doina. Am venit pentru că mi-ai spus că, dacă nu-ți dau 18.000 de lei, nu mai am voie să intru.”
S-a făcut liniște.
Asta nu mai putea pune pe seama mesajelor mele.
A doua dimineață am cerut toate facturile.
Doina le avea într-un dosar din bucătărie.
Am stat la masă și le-am luat una câte una.
Acoperișul anexei trebuia reparat. Instalația avusese probleme. Centrala veche nu mai funcționa bine. Pentru lucrurile care țineau casa în picioare și funcțională, eram dispusă să-mi plătesc partea.
Dar zugrăveala făcută după gustul ei, mobila cumpărată pentru camera în care dormea și schimbările făcute pentru Cezar nu aveau să intre la jumătate.
Doina a împins o factură spre mine.
“Acoperișul?”
“Da.”
“Centrala?”
“Da.”
“Camera?”
“Nu.”
“Și eu de unde să știu ce consideri tu necesar?”
“De acum mă întrebi înainte.”
“Și dacă nu răspunzi?”
M-am uitat la ea.
“Atunci ai tot dreptul să-mi spui că nu mă comport ca un proprietar. Dar nu să-mi încui poarta.”
Am calculat partea mea din lucrările pe care le consideram necesare și i-am spus că nu puteam să-i dau toți banii odată.
“Trei tranșe.”
Doina a făcut socoteala pe telefon.
“Prima când?”
“Luna asta.”
N-a părut încântată, dar a dat din cap.
Mai rămânea Cezar.
“Lucrurile lui pot rămâne până discutăm”, i-am spus. “Dar nu se mută aici fără să hotărâm amândouă.”
“Are nevoie de un loc.”
“Atunci vorbim despre asta. Nu aflu când îi găsesc cutiile în camera părinților.”
Doina și-a strâns facturile.
“Bine.”
Înainte să plec spre Brașov, am dus geanta la mașină.
Doina a rămas în curte.
Când m-am apropiat de poartă, am văzut că lacătul nou era tot acolo.
“Doina.”
“Știu.”
A băgat mâna în buzunar și a scos o cheie.
Pentru o clipă am crezut că urma să deschidă ea.
În schimb, mi-a întins-o.
“Am făcut două.”
Am luat cheia, am băgat-o în lacăt și am descuiat singură poarta.