Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Ție ți-a fost frică să mă lași să aleg. Vlad s-a uitat la mine câteva secunde.
— Nu e chiar așa.
— Atunci cum e?
— Dacă pleci la Cluj, eu nu pot veni acum. Dacă îmi pierd postul, nu-mi permit să-mi dau demisia și să încep de la zero în alt oraș. Bianca are Evaluarea Națională anul ăsta. Mama…
— Nu o mai băga pe mama ta în discuție.
— Este și ea parte din familie.
— Și eu ce sunt?
— Soția mea.
— Atunci de ce știa directoarea mea ce vrea soțul meu înainte să știe soția ta că primise promovarea?
A tăcut.
— Ai citit un mail care nu era pentru tine. Ai sunat un coleg de-al meu. După aia ai sunat-o pe șefa mea și i-ai spus că mutarea e exclusă. Ce urma, Vlad? Să trimiți tu refuzul în numele meu?
— Nu.
— De unde să știu?
— N-aș fi făcut asta.
— Ieri n-aș fi crezut nici că îmi suni directoarea pe ascuns.
A venit după mine când am intrat în dormitor.
— Bianca, ce faci?
Am scos o geantă de voiaj.
Fața i s-a schimbat.
— Unde pleci?
— În seara asta, la sora mea.
— Pentru ce?
— Pentru că dacă rămân aici, o să ne audă Bianca certându-ne toată noaptea.
— Și mâine?
M-am întors spre el.
— Mâine mă duc la serviciu și aflu dacă mai am oferta pe care ai încercat tu s-o refuzi.
A doua dimineață am intrat la Alina.
— Mai este valabilă promovarea?
— Da.
— Inclusiv după telefonul soțului meu?
Alina s-a lăsat pe spate în scaun.
— Bianca, eu angajez un director. Nu soțul directorului.
Mi-a plăcut răspunsul.
— Atunci vreau postul.
— Ești sigură?
— Da.
— Relocarea rămâne o condiție importantă pentru primele luni.
— Înțeleg.
Am cerut însă un singur lucru: să nu trebuiască să-mi mut imediat fiica la Cluj în anul Evaluării Naționale.
Am negociat.
În final am primit șase luni în care trebuia să fiu la Cluj de luni până joi, iar vinerea puteam lucra din București.
După șase luni urma să discutăm din nou.
Am acceptat.
În seara aceea m-am întors acasă.
Vlad era în bucătărie.
— Ai acceptat, a spus.
— Da.
Și-a strâns buzele.
— Fără să vorbim?
M-am uitat la el.
— Ai sunat-o pe directoarea mea înainte să aflu că am primit postul și acum mă întrebi de ce am decis fără tine?
— Deci acum te răzbuni.
— Nu. Îți arăt diferența. Eu am acceptat o ofertă făcută mie. Tu ai încercat să refuzi o ofertă făcută mie.
— Și Bianca?
— Rămâne în București până termină clasa a VIII-a.
— Cu mine.
— Da.
— Iar tu pleci patru zile pe săptămână.
— Da.
A lovit ușor masa cu palma.
— Exact asta încercam să evit!
— Nu, Vlad. Exact despre asta trebuia să discutăm înainte să-mi sabotezi oferta.
— Și dacă nu sunt de acord?
— Atunci avem o problemă de căsnicie. Nu una de carieră.
În octombrie am început la Cluj.
Primele săptămâni au fost cumplite.
Luni dimineața plecam înainte de răsărit.
Joi seara mă întorceam în București.
Vorbeam zilnic cu fiica mea.
Vlad făcea cumpărăturile, se ocupa de școală și de lucrurile pe care înainte le împărțeam.
Nu i-a plăcut.
Nici mie.
Dar pentru prima dată nu putea să rezolve disconfortul hotărând în locul meu.
După aproape două luni, într-o joi seara, am ajuns acasă și l-am găsit în bucătărie.
— Trebuie să vorbim.
Mi-am lăsat geanta jos.
— Vorbim.
— Am primit decizia de la firmă.
— Și?
— Postul meu rămâne.
Am simțit o ușurare sinceră.
— Mă bucur.
Vlad n-a zâmbit.
— Atât?
— Ce vrei să spun?
— Nu știu. Poate că acum putem reveni la normal.
— Ce înseamnă normal?
— Tu aici. Noi aici.
Atunci am înțeles că încă nu pricepuse.
— Nu renunț la promovare, Vlad.
— Dar eu nu-mi mai pierd serviciul.
— Știu.
— Atunci motivul pentru care…
— Motivul TĂU a dispărut. Cariera mea nu a dispărut odată cu el.
S-a enervat.
— Dumnezeule, Bianca, ai obținut ce voiai!
— Da. După șase ani de muncă.
— Și merită să trăim așa?
— Poate nu. Dar vreau să fiu eu cea care decide dacă merită.
A început să se plimbe prin bucătărie.
— Știi ce mă deranjează?
— Spune.
— Că atunci când am aflat că pot să-mi pierd postul și tu poți deveni director la Cluj…
S-a oprit.
— Ce?
— Mi-a fost frică.
— Asta știu.
— Nu doar că pleci.
Am așteptat.
— Mi-a fost frică de ce rămâne din mine dacă tu urci și eu cad.
Acolo, în sfârșit, spusese adevărul până la capăt.
— Vlad, dacă rămâneai fără serviciu, tot soțul meu erai. Tot tatăl Biancăi. Tot omul cu care mi-am construit viața.
— Pentru tine.
— Da. Pentru mine. Dar pentru tine n-a fost suficient.
S-a așezat.
— Nu.
Nu l-am consolat.
— Atunci asta ai de rezolvat. Nu promovarea mea.
Lucrurile nu s-au reparat în seara aceea.
Dar Vlad a încetat să-mi mai ceară să renunț la post.
Și a făcut ceva mai important.
I-a spus fiicei noastre adevărul într-o formă potrivită pentru ea: mama primise o oportunitate importantă, tata se speriase de schimbările care urmau și părinții încercau să găsească o soluție.
Fără să mă transforme pe mine în femeia care “plecase de lângă familie”.
Apoi și-a cerut scuze de la mine pentru telefonul dat Alinei.
Nu “dacă m-am simțit jignită”.
Nu “pentru că s-a înțeles greșit”.
Mi-a spus:
— N-am avut dreptul să vorbesc în numele tău. Și am încercat să-ți reduc opțiunile ca să nu poți lua o decizie care mă speria.
Era exact ce făcuse.
După șase luni, Bianca terminase perioada cea mai grea din clasa a VIII-a, iar eu îmi demonstrasem valoarea în noua funcție.
Compania mi-a oferit posibilitatea să rămân în rol cu două zile pe săptămână la Cluj și restul programului din București.
De data aceasta, nu am răspuns pe loc.
Am venit acasă.
Am pus oferta pe masă.
— Mi-au propus să rămân în funcție și să merg la Cluj doar două zile pe săptămână.
Vlad a citit-o.
— Tu ce vrei?
Era prima întrebare pe care trebuia să mi-o pună cu șase luni înainte.
— Vreau să accept.
— Atunci acceptă.
— Și noi?
— Eu vreau să rămânem împreună. Dar dacă tu nu mai vrei după ce am făcut, o să accept și asta.
M-am uitat la el.
— Vreau să rămânem împreună.
Am continuat căsnicia.
Eu am păstrat promovarea și am rămas în București, mergând două zile pe săptămână la Cluj. Vlad și-a păstrat serviciul. Fiica noastră și-a terminat clasa a VIII-a fără să fie mutată în mijlocul anului.
Dar Vlad a rămas cu o limită pe care i-am spus-o fără ocolișuri:
— Dacă mai vorbești vreodată în numele meu despre cariera mea sau încerci să-mi închizi o ușă înainte să pot decide singură dacă vreau să intru pe ea, eu plec. Atunci nu mai există încă o șansă.
— Am înțeles.
Și de data aceea chiar a înțeles.
Nu Clujul fusese aproape să ne termine căsnicia. Nici promovarea mea și nici problemele lui de la serviciu. Aproape ne despărțise faptul că Vlad crezuse că frica lui îi dă dreptul să decidă în locul meu.
Am rămas împreună, dar de atunci deciziile familiei le-am luat împreună. Iar deciziile despre cariera mea nu le-a mai luat niciodată soțul meu în lipsa mea.