Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Am privit-o pe Măriuca.
Apoi pe Radu.
Douăzeci și patru de ani încăpeau între ei.
— Este tatăl tău.
Măriuca a rămas nemișcată.
— Ce?
Radu a făcut un pas înainte.
— Măriuca…
— Nu-mi spune pe nume.
S-a întors imediat spre mine.
— Tu știai că vine?
— Nu.
Privirea ei s-a mutat spre Grigore.
— Tu?
— Da.
— De când?
Grigore a ezitat.
A fost suficient.
— De când, Grigore?
— De aproape trei luni.
Măriuca a făcut un pas înapoi.
— Trei luni?
— Lasă-mă să-ți explic.
— Ai știut trei luni că mi-ai găsit tatăl și te-ai trezit astăzi să mi-l aduci acasă?
— Nu voiam să fac asta până nu eram sigur.
— Sigur de ce?
Grigore s-a uitat spre mine.
— Acum șase luni a murit mama mea.
Știam asta. Măriuca fusese lângă el în perioada aceea.
— Când i-am golit apartamentul, am găsit o cutie pe care îmi lăsase numele meu.
— Și?
— Mama mea a fost avocat.
Mi-am ridicat brusc privirea.
— Cum o chema?
— Adriana Popescu.
Numele m-a lovit imediat.
— Dumnezeule…
Măriuca s-a uitat la mine.
— O cunoști?
— Da.
Adriana îl reprezentase pe Radu cu mulți ani în urmă, când relația noastră se destrămase.
După plecarea lui, încercase să mă contacteze de câteva ori.
Eu nu-i răspunsesem.
Crezusem că încearcă să-i găsească scuze.
Grigore a continuat:
— În cutie erau copii după scrisori, chitanțe și câteva fotografii. Numele tău apărea peste tot, Măriuca.
— De ce?
— Pentru că tata tău încercase să trimită bani și să ia legătura cu tine.
M-am întors spre Radu.
— Nu.
— Elena…
— Nu ne-ai căutat.
— Am încercat.
— Nu ai venit niciodată.
— Asta este adevărat.
Măriuca și-a ridicat mâna.
— Stați.
Toți am tăcut.
— Vreau să înțeleg. Tu ai plecat când eram copil?
Radu a dat din cap.
— Da.
— De ce?
A privit-o direct.
— Pentru că aveam probleme cu jocurile de noroc. Datorii. Mințeam. Mama ta mi-a spus că nu mă mai lasă în preajma ta până nu-mi pun viața în ordine.
Măriuca s-a uitat la mine.
— Așa a fost?
— Da.
— Și apoi?
Radu a continuat.
— Am plecat din țară. După o perioadă am început să muncesc și am vrut să trimit bani pentru tine.
— Mamei?
— Prin tatăl meu.
Am simțit că ceva nu se leagă.
— Tatăl tău?
— Mi-a spus că tu nu vrei să primești nimic direct de la mine. Mi-a spus că va avea el grijă să ajungă banii și scrisorile.
— Eu n-am primit nimic.
— Știu.
Radu și-a coborât privirea.
— După ce a murit tata, am descoperit că o parte din bani nu ajunseseră unde credeam. Și am găsit scrisori pe care eu i le trimisesem ca să ți le dea.
— Și în douăzeci și patru de ani nu te-ai gândit să verifici?
Radu m-a privit.
— M-am gândit.
— Puteai să vii personal.
— Da.
— Puteai să mă suni.
— Da.
— Puteai să lupți pentru fiica ta.
A tăcut.
— Da.
Măriuca îl privea.
— Atunci de ce n-ai făcut-o?
Radu a tras aer în piept.
— Pentru că mi-a fost mai ușor să cred că nu mă vreți decât să mă întorc și să aflu sigur.
Nu încerca să arate mai bine decât fusese.
— Am fost laș, a continuat. Și rușinat. După câțiva ani mi se părea că trecuse prea mult timp. După zece ani mi se părea imposibil. După douăzeci…
— După douăzeci ai decis că e prea târziu? l-a întrerupt Măriuca.
— Da.
— Dar acum nu mai e?
Radu s-a uitat spre Grigore.
— Nu eu am decis asta.
Măriuca s-a întors spre logodnicul ei.
— Atunci spune-mi tu.
Grigore s-a apropiat puțin, dar ea a ridicat palma.
S-a oprit.
— Mama mea păstrase copii ale documentelor din dosar, a spus el. Înainte să moară, mi-a cerut să găsesc oamenii despre care era vorba și să mă asigur că documentele ajung la ei.
— Și ai văzut numele meu.
— Da.
— Dar noi eram deja împreună.
— De aproape doi ani.
— Și n-ai spus nimic.
— La început am crezut că este o coincidență. Apoi am verificat datele și am înțeles că ești tu.
— După care?
— L-am căutat pe Radu.
— Fără să-mi spui.
— Da.
— L-ai găsit.
— Da.
— Tot fără să-mi spui.
Grigore a închis ochii o secundă.
— Da.
Măriuca a râs scurt.
— Fantastic.
— Am vrut să verific dacă ceea ce spunea era adevărat înainte să-ți arunc în brațe un om care putea să dispară din nou.
— Și ai decis tu că asta e mai bine pentru mine.
— Am crezut că te protejez.
— Sigur că ai crezut.
Tonul ei îl făcu să tacă.
Apoi s-a întors spre mine.
— Tu mi-ai spus mereu că tata a plecat și nu s-a mai uitat înapoi.
— Așa am crezut.
— Dar nu mi-ai spus că avea datorii. Nici că tu îi interziseseși să se apropie până nu-și rezolva viața.
— Erai copil.
— Și după ce n-am mai fost copil?
N-am avut răspuns.
— Am vrut să te protejez.
Măriuca s-a uitat la noi toți.
La mine.
La Radu.
La Grigore.
— Este incredibil.
— Măriuca…
— Bunicul meu a ascuns scrisori. Tata a ales să creadă ce-i convenea și n-a verificat. Tu ai hotărât ce trebuie să știu despre trecut. Iar logodnicul meu mi-a găsit tatăl și a ținut secretul trei luni.
Nimeni n-a spus nimic.
Ochii ei se umpluseră de lacrimi, dar vocea îi rămăsese clară.
— Toată lumea din povestea asta pare să fi mințit pentru binele meu.
Grigore a făcut un pas spre ea.
— Îmi pare rău.
— Nu acum.
S-a uitat din nou la noi.
— Poate că data viitoare mă lăsați pe mine să decid ce adevăr pot suporta.
A intrat în casă.
Grigore a vrut să o urmeze.
— Las-o, i-am spus.
S-a oprit.
Radu a rămas lângă gard.
Nu i-am oferit un pat.
Nu l-am invitat la masă.
Și în seara aceea Măriuca nu l-a îmbrățișat.
Nici măcar nu i-a mai vorbit.
A doua zi, Grigore a venit din nou.
Măriuca a acceptat să-l vadă.
Au stat aproape două ore în sufragerie.
Eu am rămas în bucătărie și n-am încercat să ascult.
Când a ieșit, Grigore avea ochii roșii.
Măriuca a venit la mine după câteva minute.
— Nunta nu mai are loc luna viitoare.
M-am așezat lângă ea.
— Ai anulat-o?
— Nu.
— Atunci?
— Am amânat-o.
— Ești sigură?
M-a privit.
— Tocmai despre asta a fost toată seara de ieri. Vreau să decid eu.
Am tăcut.
— Ai dreptate.
— Grigore a greșit. Grav. Dar nu vreau să iau cea mai importantă decizie din viața mea într-o noapte doar pentru că sunt furioasă.
— Și cu Radu?
Pentru prima dată a spus:
— Cu tata?
Apoi a clătinat din cap.
— Nu. Nu pot să-i spun așa.
— Nu trebuie.
— Mi-a trimis un mesaj.
— Ce vrea?
— Să mă întâlnesc cu el când sunt pregătită.
— Și ești?
— Nu astăzi.
Au trecut cinci zile.
În a șasea, Măriuca mi-a spus că avea să-l întâlnească.
Nu m-a rugat să vin.
Și de data aceasta n-am încercat s-o protejez de propria decizie.
S-au întâlnit într-o cafenea liniștită.
Mai târziu mi-a povestit doar începutul.
Radu ajunsese înaintea ei.
Pe scaunul de lângă el avea o cutie.
Înăuntru erau scrisorile pe care le scrisese de-a lungul anilor.
Nu i le-a împins imediat în față.
Nu a început să-i explice cât de mult suferise.
Când Măriuca s-a așezat, el a întrebat:
— Ce vrei să știi?
— Tot.
Radu a dat din cap.
— De unde încep?
Măriuca l-a privit pe bărbatul care îi fusese tată doar pe certificatul de naștere timp de douăzeci și patru de ani.
— De la primul lucru pe care ți-e rușine să mi-l spui.