Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
M-am întors în apartament cât Andrei era încă la serviciu.
Am descuiat și am rămas câteva secunde în hol.
Totul era exact cum îl lăsasem.
Pantofii lui.
Geaca pe care o purtase cu o zi înainte.
Desenele Olimpiei prinse pe frigider.
Doar eu nu mai eram aceeași femeie care plecase de acolo sâmbătă.
Am intrat în dormitor și am deschis dulapul.
De data aceasta n-am mai luat haine pentru câteva zile.
Le-am luat pe toate ale mele.
Apoi am intrat în camera Olimpiei.
Haine.
Cărțile preferate.
Jucăriile cu care dormea.
Lucrurile de care avea nevoie la grădiniță.
N-am golit camera și n-am luat nimic ce nu-mi aparținea.
Dar am luat suficient cât Andrei să înțeleagă că nu mai era vorba despre o vizită la mama.
La final mi-am scos cheile apartamentului de pe breloc și le-am lăsat pe măsuța din hol.
Am scris un singur bilet.
“Ți-ai dorit dovada că Olimpia este fiica ta. Ai primit-o.
Eu aveam nevoie de dovada că soțul meu are mai multă încredere în mine decât în suspiciunile mamei lui.
Am primit-o și eu.
Cheile sunt pe masă.
Nu mă suna în seara asta.
Bianca.”
Am plecat.
În același timp, Andrei era convins că cea mai grea parte trecuse.
După serviciu s-a oprit la cofetăria de unde cumpăram de obicei torturile pentru aniversări.
A luat cheesecake-ul meu preferat cu fructe de pădure.
A ajuns acasă puțin după șapte.
A pus cutia pe masa din bucătărie.
— Bianca?
Nimic.
— Olimpia?
Liniște.
Abia când s-a întors în hol a observat că pantofiorii Olimpiei nu mai erau lângă ai lui.
A intrat în dormitor.
A deschis dulapul.
Partea mea era goală.
Atunci a început să mă sune.
Prima dată n-am răspuns.
Nici a doua.
A treia oară mi-a trimis mesaj:
“Ce înseamnă asta?”
N-am răspuns.
A găsit biletul câteva minute mai târziu.
M-a sunat din nou.
De data aceasta am răspuns.
— Bianca, ce faci?
— Sunt la mama.
— Văd că ești la mama! Ai luat aproape toate lucrurile!
— Da.
— Dar testul a ieșit bine!
Am închis ochii.
— Andrei, ascultă-te.
— Ce?
— “Testul a ieșit bine.” Tu încă vorbești de parcă asta ar fi fost problema.
— Nu înțeleg ce vrei de la mine. Am recunoscut că am greșit.
— Acum două ore mi-ai spus că “s-a terminat” pentru că ai primit rezultatul.
— Pentru că s-a demonstrat adevărul!
— Adevărul nu avea nevoie de test pentru mine.
A tăcut.
— Bianca, vreau să vă întoarceți acasă.
— Nu.
— Cât timp ai de gând să stai acolo?
— Nu știu.
— Și eu ce fac?
Întrebarea m-a enervat mai tare decât toate celelalte.
— Exact ce am făcut eu în ultimele zile. Te gândești.
Am închis.
Mai târziu am aflat ce a făcut după conversația noastră.
A sunat-o pe Simona.
— Mamă, testul a venit.
— Și?
— 99,99%.
A urmat o tăcere.
— Ei bine, atunci m-am înșelat.
— Da.
— Dar măcar acum știi sigur. Bianca o să se liniștească.
— A plecat.
— Cum adică?
— Și-a luat lucrurile. Și lucrurile Olimpiei.
Simona a oftat.
— Andrei, dacă face asemenea spectacol pentru un test…
— Mamă, oprește-te.
— Ce?
— Oprește-te.
Era pentru prima dată când îi vorbea așa.
— Eu am vrut doar să te protejez.
— De cine?
— Cum de cine? Dacă exista măcar posibilitatea…
— Nu exista.
— Asta știm acum.
— Nu, mamă. Bianca știa. Tu ai fost cea care a spus că Olimpia nu seamănă cu mine. Eu am fost cel care a ales să te cred.
— Nu pune asta pe mine.
— Nu pun totul pe tine.
A făcut o pauză.
— Asta e partea cea mai urâtă. Eu am cerut testul. Nu tu.
Simona a început să explice că fusese doar o îngrijorare, că orice mamă și-ar proteja fiul, că Bianca reacționa exagerat.
Andrei a închis.
În următoarele zile m-a sunat doar pentru Olimpia.
Asta îi cerusem.
Nu i-am interzis să-și vadă copilul.
Oricât eram de furioasă pe el, Olimpia nu trebuia pedepsită pentru ceea ce făcuseră adulții.
După o săptămână, i-am permis să vină la mama să vorbim.
Fără Olimpia.
A venit singur.
Fără flori.
Fără tort.
S-a așezat în fața mea la masa din bucătărie.
— Am fost un idiot.
— Ai fost.
Probabil se aștepta să-l contrazic.
N-am făcut-o.
— Îmi pare rău.
— Știu.
— Nu știu ce altceva să spun.
— Atunci nu spune nimic doar ca să umpli liniștea.
A dat din cap.
După câteva secunde a întrebat:
— Te mai întorci acasă?
— Nu acum.
— Vrei să divorțăm?
— Nu știu încă.
— Atunci ce trebuie să fac?
M-am uitat la el.
— Să înțelegi ce ai făcut.
— Am cerut un test pe care nu trebuia să-l cer.
— Nu doar atât.
— Atunci spune-mi.
— Dacă testul ieșea altfel, tu erai pregătit să crezi despre mine cel mai urât lucru posibil. Că te-am mințit ani întregi. Că te-am lăsat să crești copilul altui bărbat. Și ai ajuns acolo nu pentru că ai găsit un mesaj, nu pentru că m-ai prins mințind, nu pentru că exista vreun bărbat. Ai ajuns acolo pentru că mama ta s-a uitat la nasul unei fetițe de cinci ani și ți-a spus că nu seamănă suficient cu tine.
Andrei și-a coborât privirea.
— Ai dreptate.
— Și mai e ceva.
— Ce?
— Nu vreau să-mi promiți că nu-ți mai asculți mama. E mama ta. Vorbește cu ea cât vrei.
M-a privit surprins.
— Atunci?
— Vreau un soț care știe unde se termină părerea mamei lui și unde începe familia pe care și-a ales-o.
Asta nu putea fi reparat într-o seară.
Și n-am încercat.
Au trecut câteva săptămâni.
Andrei venea să o vadă pe Olimpia.
O lua în parc, la film, uneori la el acasă.
Nu m-a presat să mă întorc.
Nu mi-a mai trimis discursuri despre cât de rău îi pare.
Într-o sâmbătă după-amiază a venit s-o ia.
Olimpia era în camera alăturată, îmbrăcându-se.
Eu i-am întins geaca ei.
Atunci telefonul lui Andrei a început să sune.
Pe ecran am văzut numele.
“Mama.”
Andrei s-a uitat la telefon.
După ce Andrei respinge apelul mamei:
— Poți răspunde, i-am spus.
— Pot. Dar nu trebuie să răspund de fiecare dată.
M-am uitat la el.
— Nu asta am vrut de la tine, Andrei.
— Știu.
— N-am vrut să alegi între mine și mama ta.
— Știu și asta acum.
A tăcut puțin.
— Am crezut că dacă testul dovedește că Olimpia e fiica mea, problema dispare.
— Testul a dovedit cine este tatăl Olimpiei. Nu a dovedit că eu mai pot avea încredere în soțul meu.
A coborât privirea.
— Mai există vreo șansă?
De data asta nu i-am răspuns imediat.
— Nu știu. Și nu mă mai grăbesc să-ți dau răspunsul de care ai nevoie doar ca să te simți tu în siguranță.
A dat încet din cap.
— E corect.
— Nu. Nu e “corect”. E consecința.
Apoi, din camera alăturată, Olimpia l-a strigat.
Andrei s-a ridicat și s-a oprit o clipă în ușă.
— Bianca… o să încerc să repar ce am stricat. Chiar dacă tu hotărăști că nu te mai întorci.
L-am privit.
Pentru prima dată de când îmi ceruse testul, nu încerca să obțină nimic de la mine.
— Atunci începe de acolo, i-am spus.
STOP.