Vecina mi-a șoptit că fiica mea plânge aproape în fiecare noapte. A doua zi dimineață mi-am urmărit ginerele… iar ce am văzut după nici douăzeci de minute mi-a înghețat sângele.

Am mers direct la Andreea.

La început a refuzat să mă creadă.

— Mamă… sigur ai văzut pe altcineva.

Dar când i-am spus unde locuiește femeia și că urmează să se mărite imediat după ce logodnicul ei primește o primă consistentă, chipul ei s-a schimbat.

— Mihai mi-a spus acum două zile că firma dă bonusurile săptămâna aceasta…

În aceeași seară a sunat o fostă colegă de serviciu care încă lucra cu Mihai.

Răspunsul a venit imediat.

— Da. Mâine intră primele. Mihai primește una dintre cele mai mari.

Andreea n-a mai plâns.

Pentru prima dată după multe luni, părea liniștită.

În dimineața următoare a mers direct la bancă.

Contul în care urma să intre bonusul era un cont comun, alimentat ani la rând din salariile amândurora.

Cu ajutorul consilierului bancar și după ce s-a informat asupra drepturilor ei, și-a transferat partea care îi revenea din economiile comune într-un cont nou, deschis doar pe numele ei. A schimbat în același timp contul în care urma să îi fie virat propriul salariu și a revocat împuternicirile existente, exact așa cum îi recomandase avocatul.

Apoi a mers direct la un avocat.

A depus cererea de divorț.

Și-a pregătit toate documentele.

Când Mihai a venit acasă în acea seară, apartamentul era gol.

Pe masa din bucătărie îl așteptau trei lucruri.

Fotografiile în care apărea sărutând-o pe Cătălina.

Cererea de divorț.

Și un plic.

Înăuntru era o singură scrisoare.

„Ai crezut că o să mă înșeli, să-mi iei economiile și să pleci liniștit spre o altă viață. Ai uitat însă un lucru: femeia pe care ai încercat luni întregi să o faci să creadă că nu valorează nimic încă mai avea lângă ea o mamă care nu a încetat nicio clipă să creadă în ea.”

Mihai a încercat să o sune de zeci de ori.

Nici Andreea, nici eu nu i-am mai răspuns.

Câteva luni mai târziu, Andreea și-a găsit un serviciu mai bun.

Luca alerga prin curtea casei mele, râzând.

Într-o după-amiază, fiica mea m-a îmbrățișat și mi-a spus:

— Dacă nu aveai curajul să-l urmărești în dimineața aceea… probabil că încă aș fi crezut că vina era a mea.

Am strâns-o în brațe.

Uneori, o mamă nu își poate feri copilul de toate loviturile vieții.

Dar poate fi omul care îl ajută să se ridice atunci când cineva încearcă să-l doboare.