Am rămas câteva secunde fără să spun nimic.
Apoi am închis ușa dormitorului.
— Scoate hainele afară.
Doina a râs.
— Nu-mi dai tu ordine mie, fată.
Exact atunci a intrat și Radu.
— Ce se întâmplă?
Am arătat spre dulap.
— Mama ta își mută hainele în dormitorul nostru.
Radu s-a uitat o clipă și a ridicat din umeri.
— Și ce este așa grav? Dulapul e mare.
L-am privit fără să-mi recunosc soțul.
— Nu dulapul este problema.
Problema este că mama ta se poartă de șase luni de parcă acesta ar fi apartamentul ei.
— Exagerezi.
— Exagerez?
Am început să număr pe degete.
— Mi-a mutat mobila.
Mi-a aruncat decorațiunile.
Mi-a luat hainele.
Mi-a schimbat bucătăria.
Acum îmi ocupă dormitorul.
Și tu n-ai spus niciodată un singur cuvânt.
Doina a intervenit imediat.
— Radu, vezi? De asta spuneam că nu este femeie de familie. O soție bună își respectă soacra.
Atunci Radu a rostit propoziția care a pus capăt căsniciei noastre.
— Maria… dacă mama spune că ceva trebuie schimbat în casă, probabil că are dreptate.
În clipa aceea s-a făcut liniște.
Nu m-am mai certat.
Nu am mai plâns.
Doar am zâmbit.
M-am apropiat de dulap.
Am scos toate hainele Doinei.
Le-am pus frumos în cele două valize.
Le-am închis.
Apoi le-am dus pe hol.
— Ce faci? a întrebat ea.
M-am uitat drept în ochii ei.
— Doamnă Doina…
Apartamentul acesta l-am cumpărat cu trei ani înainte să mă căsătoresc.
Este trecut doar pe numele meu.
Ați venit pentru două luni.
Au trecut șase.
Acum este timpul să plecați.
Radu a izbucnit.
— Nu poți s-o dai afară pe mama mea!
L-am privit calm.
— Ba pot.
Și încă ceva…
Tu pleci împreună cu ea.
Fața lui s-a albit.
— Vorbești serios?
— Foarte serios.
Ai avut de ales între soția ta și mama ta.
Ai ales.
Acum aleg și eu.
În mai puțin de două ore, amândoi își încărcau bagajele în mașină.
Înainte să plece, Radu s-a întors spre mine.
— O să regreți.
Am dat încet din cap.
— Singurul lucru pe care îl regret este că am confundat prea mult timp răbdarea cu iubirea.
A doua zi am schimbat yala.
Două zile mai târziu, Radu a venit și a sunat la ușă.
Am deschis doar atât cât să-l văd.
— Maria… este și casa mea.
L-am privit câteva secunde.
— Nu.
A fost casa noastră.
Tu ai ales casa mamei tale.
Eu am ales să-mi păstrez demnitatea.
Am închis ușa încet.
O lună mai târziu, am pus din nou perdelele albastre pe care Doina le urâse atât de mult.
Am așezat figurinele la loc.
Am cumpărat perne noi.
Și pentru prima dată după multe luni, apartamentul meu a redevenit ceea ce fusese întotdeauna.
Acasă.