— Cum adică vrei să vinzi casa?
Elena s-a ridicat atât de repede încât a răsturnat ceașca de cafea.
— Pentru că nu mai este îngrijită.
Mi-ai promis că vei avea grijă de ea.
A început să ridice tonul.
— Nu poți să-mi iei casa!
Am rămas calmă.
— Nu este casa ta.
Este casa bunicului meu.
Ți-am oferit doar dreptul să locuiești aici.
Atât.
Exact atunci a sosit și Dan.
Se uita când la mine, când la mama lui.
— Ce se întâmplă?
Elena aproape plângea.
— Nevasta ta mă dă afară!
Dan s-a întors spre mine.
— Maria…
Am scos mapa pe care o adusesem.
Am deschis-o și i-am arătat contractul de comodat pe care îl semnaserăm cu doi ani înainte.
— Ai citit și tu actele atunci.
Casa rămâne proprietatea mea.
Iar dacă nu este întreținută, pot înceta oricând dreptul de folosință.
Dan a rămas câteva secunde în tăcere.
Apoi s-a uitat spre livadă.
Iarba era cât gardul.
Crengile prunilor erau rupte.
Acoperișul magaziei începea să se lase.
A oftat adânc.
— Mamă…
Maria are dreptate.
Mi-ai promis că vei avea grijă de locul acesta.
Elena s-a uitat șocată la el.
— Tu ții cu ea?
Dan a clătinat încet din cap.
— Nu țin cu nimeni.
Țin cu adevărul.
Mama mea a început să plângă.
— Eu doar am vrut să-mi trăiesc visul…
M-am apropiat de ea.
— Și eu am vrut să păstrez vie munca bunicului meu.
Nu ți-am cerut perfecțiune.
Doar să nu-l lași să se distrugă.
Peste două săptămâni, Elena și-a mutat lucrurile înapoi în apartamentul ei.
Eu nu am vândut casa.
În schimb, am chemat doi oameni din sat care îl cunoscuseră pe bunicul meu.
Împreună am curățat livada.
Am tăiat pomii uscați.
Am cosit iarba.
Am reparat gardul.
Într-o seară, după ce am terminat treaba, unul dintre bătrânii satului s-a uitat spre meri și a spus încet:
— Acum ar fi mândru de voi.
M-am uitat spre pomul pe care bunicul îl plantase când m-am născut.
Începuseră să apară muguri noi.
Atunci am înțeles că uneori cel mai frumos lucru pe care îl poți face pentru cineva care nu mai este printre noi este să ai grijă de ceea ce a iubit cel mai mult.