Apartamentul era complet schimbat.
Lumina era stinsă.
Zeci de lumânări parfumate luminau discret sufrageria.
Pe podea erau petale de trandafiri.
Masa era aranjată pentru doi.
În mijloc se afla o sticlă de șampanie, două pahare și cina mea preferată.
Am rămas fără aer.
— Mihai…?
Din baie s-a auzit vocea lui.
— Ești deja acasă?
A apărut zâmbind, cu mânecile suflecate.
— Credeam că ajungi abia duminică.
Mă privea nedumerit.
Eu încă țineam cheia în mână.
— Credeam… că ești aici cu altă femeie.
A rămas câteva secunde nemișcat.
Apoi a izbucnit într-un râs scurt și trist.
— Acum înțeleg.
S-a apropiat încet de mine.
— De trei săptămâni încerc să pregătesc seara asta.
Am vorbit cu mama ta ca să aflu când lipsești.
Am rugat-o să mă ajute.
Am fugit după serviciu după lumânări, șampanie și mâncare.
Voiam să te surprind.
Mi-au dat lacrimile.
— Și eu…
Eu m-am ascuns la vecina Cristina ca să te prind.
M-a privit câteva clipe.
Nu era supărat.
Era doar trist.
Mi-a luat mâinile în ale lui.
— De ce n-ai venit pur și simplu să mă întrebi?
N-am știut ce să răspund.
Pentru că adevărul era dureros.
Mi-a fost mai ușor să-mi imaginez că mă înșală decât să risc o conversație sinceră.
L-am îmbrățișat și am început să plâng.
— Iartă-mă.
M-a strâns la piept.
— Data viitoare, promite-mi un singur lucru.
Am ridicat privirea.
— Ce?
— Să nu mai suferi singură pentru povești pe care le inventează frica.
Întreabă-mă.
Chiar dacă răspunsul te sperie.
Pentru că între noi nu trebuie să existe loc pentru bănuieli.
În seara aceea am băut șampania împreună.
Iar a doua zi am mers amândoi la Cristina.
Când ne-a văzut zâmbind, a început să râdă.
— Deci n-a fost nicio amantă?
Am clătinat din cap.
— Nu.
Doar doi oameni care uitaseră că, într-o căsnicie, uneori cea mai importantă surpriză este o conversație sinceră.