În salon se făcuse o liniște apăsătoare.
Tata ținea telefonul în mână și privea când spre mine, când spre Radu.
— Nu înțeleg… șopti el. În fiecare lună am făcut același transfer. Patru mii de lei. În aceeași zi.
Își deschise aplicația băncii și întoarse ecranul spre noi.
Pe display se vedeau, unul sub altul, douăsprezece transferuri identice.
Data.
Suma.
Confirmarea plății.
Eu simțeam că nu mai am aer.
— Tată… eu jur că n-am văzut niciodată banii ăștia.
Radu se apropie și el.
Se uită câteva secunde la ecran.
Fața i se albi.
— Stai puțin… contul ăsta…
Se opri brusc.
Mariana făcu imediat un pas înainte.
— Dă-mi și mie să văd.
Dar tata își trase telefonul înapoi.
— Mai întâi vreau să răspundă cineva.
Radu înghiți în sec.
— Ăsta… e contul pe care îl foloseam înainte să mă însor.
M-am uitat uimită la el.
— Cum adică?
A coborât privirea.
— Salariul meu intra acolo… iar mama administra toate cheltuielile. După nuntă n-am mai schimbat contul. Mi s-a părut mai simplu…
— Și eu n-am avut niciodată acces la el, am spus încet.
Tata închise ochii pentru o clipă.
Parcă încerca să-și stăpânească furia.
— Vrei să-mi spui că un an întreg am trimis bani pentru fiica și nepotul meu într-un cont controlat de altcineva?
Mariana ridică imediat tonul.
— Nu mai dramatizați! Banii n-au dispărut!
Toți ne-am întors spre ea.
— Cum adică? am întrebat.
Ea își încrucișă brațele.
— I-am pus deoparte.
— Unde?
Nu răspunse.
Tata repetă, mai apăsat:
— Unde?
Pentru prima dată, femeia care avea răspuns la orice părea că nu-și mai găsește cuvintele.
— M-am gândit că tinerii cheltuie fără cap… Eu am vrut să-i protejez.
— Să ne protejezi de ce? întrebai. De scutece? De pătuț? De haine pentru copil?
Vocea îmi tremura.
— Eu lucram până la două noaptea însărcinată ca să pot cumpăra un cărucior…
— Lucia…
— Nu, Radu! Lasă-mă!
Pentru prima dată în viață nu mai voiam să tac.
— Am cumpărat haine la mâna a doua, am numărat fiecare leu și am plâns de rușine când nu-mi permiteam lucruri pentru copilul meu… iar tu îmi spuneai mereu că nu sunt bani!
Radu își puse mâinile în cap.
— Dumnezeule…
Se întoarse spre mama lui.
— E adevărat?
Mariana încercă să zâmbească.
— Tot pentru voi era…
— Cât?
Întrebarea lui Radu tăie aerul.
— Cât ai păstrat?
Femeia tăcu.
Tata spuse calm:
— Patruzeci și opt de mii de lei.
Nimeni nu mai scoase un sunet.
Radu făcu doi pași în spate.
Parcă nu-și mai recunoștea propria mamă.
— Mi-ai spus mereu că abia ne descurcăm…
— Pentru că trebuia să învățați să fiți cumpătați!
— Nu! izbucni el. Ne-ai făcut să trăim în lipsuri, deși banii existau!
Mariana deschise gura să răspundă.
Dar Radu ridică palma.
Pentru prima dată în viață.
— Ajunge, mamă.
Salonul amuți.
Cred că și ea a înțeles atunci că pierduse ceva mult mai important decât niște bani.
Pierduse încrederea propriului fiu.
Radu veni lângă mine.
Îngenunche lângă pat și îmi luă mâna.
Avea ochii plini de lacrimi.
— Iartă-mă…
Am clătinat încet din cap.
— Nu trebuie să mă convingi cu vorbe.
Trebuie să mă convingi cu fapte.
A încuviințat.
S-a ridicat și s-a întors spre tatăl meu.
— Domnule Dumitrescu… nu vă cer iertare pentru ce a făcut mama mea.
Dar vă promit un lucru.
Din ziua în care Lucia și copilul ies din spital, familia mea nu va mai depinde de nimeni.
Nici de mine.
Nici de mama.
Nici de banii dumneavoastră.
Vom începe de la zero.
Dar împreună.
Tata s-a apropiat și l-a privit câteva secunde.
Apoi i-a întins mâna.
— Asta voiam să aud.
Am plecat din spital două zile mai târziu.
Nu spre apartamentul în care altcineva hotăra pentru noi.
Ci spre o garsonieră mică, închiriată în grabă.
Avea mobilă veche, pereți care aveau nevoie de zugrăveală și o bucătărie cât o debara.
Dar, pentru prima dată de când mă măritasem, am simțit că deschid ușa propriei mele case.
Iar când l-am văzut pe Radu așezând pătuțul băiețelului nostru lângă fereastră, am înțeles că uneori cea mai mare avere nu este suma din cont.
Ci curajul de a rupe, în sfârșit, un cerc care făcea rău tuturor.