Andreea plecă de la casa soacrei cu rochia strânsă la piept și cu un carnețel în mână. Mariana îi notase toate numele și numerele de telefon ale oamenilor care cumpăraseră obiecte din cutie, dar femeia știa că nimic nu-i putea aduce înapoi ultima felicitare scrisă de mama ei.
În tot drumul spre casă nu se gândi decât la un singur lucru.
De ce ar fi spus Andrei o asemenea minciună?
Când intră în apartament, îl găsi deja acasă. Se ridică imediat de pe canapea, dar în clipa în care îi văzu chipul și rochia din brațe înțelese că se întâmplase ceva grav.
— Andreea… ce s-a întâmplat?
Fără să spună un cuvânt, ea aruncă rochia pe măsuța din sufragerie.
— Mama ta a făcut un târg de curte.
Andrei păli.
— Ea… a făcut ce?
— Nu te preface că nu știi.
Andreea scoase încet carnețelul și îl puse lângă rochie.
— Mi-a spus tot. Mi-a spus că tu ai asigurat-o că sunt de acord să vândă lucrurile din cutiile depozitate.
Andrei închise ochii.
Pentru câteva clipe nu mai scoase niciun sunet.
— Este adevărat? întrebă Andreea.
— Da…
— Atunci spune-mi și mie ce anume credeai că sunt de acord să vinzi.
— Doar câteva lucruri… nimic important…
— Nimic important? În cutia aceea era viața mea!
Vocea îi tremura, dar nu mai plângea.
Era prea rănită ca să mai poată plânge.
Andrei își trecu mâinile prin păr și se prăbuși pe canapea.
— N-am vrut să se ajungă aici…
— Atunci unde voiai să se ajungă?
Tăcerea care urmă fu mai apăsătoare decât orice răspuns.
Andreea îl privi lung, apoi rosti încet:
— Cât datorezi?
Andrei ridică privirea speriat.
— Poftim?
— Nu mă mai minți. Oamenii nu-și vând amintirile altora fără motiv. Cât datorezi?
Bărbatul își ascunse fața în palme.
— Optzeci și șapte de mii de lei…
Andreea rămase nemișcată.
— De când?
— De mai bine de un an.
Abia atunci începu să afle adevărul.
Andrei renunțase la serviciu ca să deschidă o firmă de consultanță. Investise aproape toate economiile, apoi făcuse credite, convins că următorul contract îi va rezolva toate problemele.
Contractul acela nu venise niciodată.
În loc să-i spună adevărul soției, împrumutase bani de la mama lui și îi promisese că va recupera totul în câteva luni.
Când nici asta nu fusese suficient, îi ceruse Marianei să vândă discret câteva lucruri din cutiile depozitate.
— I-am spus că știai… că ai fost de acord… șopti el. N-am vrut să te implic.
Andreea îl privi cu un amestec de furie și dezamăgire.
— Nu m-ai protejat. M-ai mințit luni întregi și ai făcut-o pe mama ta să creadă că are dreptul să vândă amintirile mele.
Andrei izbucni în plâns.
— Îmi pare rău…
— Nu-mi spune mie asta. Spune-i mamei tale, pe care ai pus-o să facă lucrul murdar în locul tău.
În zilele următoare, Andreea începu să sune fiecare om care cumpărase ceva de la târg.
Majoritatea au înțeles imediat situația.
O familie i-a înapoiat cartea de oaspeți.
Un tânăr i-a adus figurinele de pe tort.
Altcineva i-a restituit jurămintele înrămate.
Dar plicul cu ultima felicitare scrisă de mama ei nu a mai fost găsit niciodată.
Cumpărătoarea îl aruncase împreună cu hârtia de ambalat, fără să știe ce însemna pentru cineva.
A fost singurul moment în care Andreea s-a prăbușit cu adevărat.
Nu pentru rochie.
Nu pentru bani.
Ci pentru că înțelesese că ultima urmă a scrisului mamei dispăruse pentru totdeauna.
Câteva zile mai târziu, Mariana o chemă la ea acasă.
Fără să spună prea multe, îi întinse o scrisoare.
Era adresată lui Andrei.
O scrisese chiar ea cu câteva săptămâni înainte.
În ea îl implora să-i spună adevărul soției și îl avertiza că nu va mai continua mult timp minciuna. Mărturisea chiar că pusese intenționat un preț uriaș pe rochie, convinsă că nimeni nu o va cumpăra și că astfel îi va câștiga fiului puțin timp să-și facă curaj.
Andreea înțelese atunci că Mariana greșise, dar nu fusese cea care pornise totul.
Adevăratul vinovat fusese omul în care ea avusese cea mai mare încredere.
În lunile care au urmat, Andrei a acceptat consiliere financiară și psihologică, și-a găsit din nou un serviciu și i-a oferit soției acces la fiecare cont și la fiecare datorie pe care o ascunsese.
Mariana nu a încetat niciodată să-și ceară iertare.
Iar Andreea a ales să mai dea o șansă căsniciei, nu pentru că uitase ce se întâmplase, ci pentru că văzuse, pentru prima dată după mult timp, că soțul ei încetase să mai fugă de adevăr.
Rochia bunicii și a mamei ei se află și astăzi într-o husă, în dulapul lor.
Ultima felicitare scrisă de mama sa nu a mai fost găsită niciodată.
Și poate că tocmai acea pierdere i-a învățat pe toți trei că există lucruri pe care banii le pot cumpăra, dar niciodată nu le mai pot aduce înapoi.