Am rămas cu privirea la carnețel câteva secunde.
Întrebarea Irinei îmi răsuna în minte.
„Știți când i-ați auzit ultima dată râzând așa?”
Am vrut să răspund.
Să spun că îi aud râzând în fiecare zi.
Dar mi-am dat seama că nu-mi aminteam.
Îi vedeam cuminți.
Îi vedeam ascultători.
Îi vedeam curați.
Dar nu-mi puteam aminti ultima dată când îi văzusem atât de fericiți.
Irina deschise încet carnețelul.
— Nu vreau să vă conving de nimic. Vreau doar să vă citesc câteva rânduri.
Ridică privirea spre Ana.
— Prima zi.
Coborî apoi ochii în pagină.
— “Ana zâmbește politicos, dar râde foarte rar. De fiecare dată când varsă apă pe jos, își cere scuze înainte să-i spun eu ceva.”
Am simțit un nod în gât.
Irina întoarse pagina.
— “Unul dintre gemeni tresare când ridic puțin vocea ca să mă audă din curte. După aceea vine singur și mă întreabă dacă sunt supărată pe el.”
Mi-am strâns pumnii.
— Copiii trebuie să învețe disciplina.
Irina închise carnețelul.
— Disciplina nu ar trebui să-i facă să trăiască în frică.
Am vrut să-i răspund.
Nu am reușit.
Privirea mi-a fugit spre Ana.
Stătea cu capul plecat.
Își ținea frații de mâini.
Niciunul nu plângea.
Niciunul nu protesta.
Doar mă priveau, de parcă așteptau să afle dacă sunt din nou supărat pe ei.
Și, pentru prima dată, imaginea aceea m-a durut.
Irina făcu un pas spre mine.
— Domnule Bădescu…
Copiii dumneavoastră nu se tem că se murdăresc.
Se tem să nu vă dezamăgească.
Cuvintele acelea m-au lovit mai tare decât orice.
Dintr-odată am văzut altă curte.
Nu pe a mea.
Pe cea în care crescusem eu.
Auzeam vocea mamei.
„Nu alerga!”
„Nu te murdări!”
„Nu pune mâna acolo!”
„La noi în casă nu se face mizerie!”
Mi-am amintit că și eu priveam mereu în jos când vorbea cu mine.
Exact cum făcea acum Ana.
Am simțit că mi se taie respirația.
— Tati…
Vocea Anei era aproape o șoaptă.
— Noi n-am vrut să stricăm gazonul.
Am înghițit cu greu.
— Știu…
— Dacă vrei, îl curățăm noi.
Unul dintre gemeni ridică și el mâna.
— Promitem că nu mai intrăm în baltă…
În clipa aceea am înțeles.
Nu noroiul era problema.
Copiii mei își cereau iertare…
…pentru că fuseseră copii.
Am privit spre Irina.
Ținea încă banii în mână.
Nici măcar nu-i băgase în buzunar.
Am întins mâna.
— Dați-mi-i înapoi.
Ea mă privi surprinsă.
Am luat bancnotele și le-am băgat în portofel.
Apoi am rupt încet hârtia pe care scrisesem concedierea.
— Îmi pare rău.
Nu doar pentru astăzi.
Pentru toate zilele în care am confundat ordinea cu iubirea.
Irina zâmbi pentru prima dată.
— Niciodată nu este prea târziu.
Am privit spre baltă.
Pantofii mei costau mai mult decât câștiga un om într-o lună.
Costumul era făcut la comandă.
Cu câteva minute înainte aș fi făcut orice să nu le murdăresc.
Mi-am scos sacoul.
L-am așezat pe iarbă.
Apoi am intrat încet în baltă.
Noroiul rece mi-a acoperit pantofii.
Cei trei copii mă priveau fără să clipească.
Am luat o mână de noroi și am aruncat-o ușor spre gemeni.
Pentru o secundă s-a făcut liniște.
Apoi au izbucnit toți trei în hohote de râs.
Ana alergă direct spre mine și mă îmbrățișă.
— Tati… chiar ai voie?
Am râs și eu.
Poate pentru prima dată după foarte mulți ani.
— Astăzi avem cu toții voie.
În următoarele minute, gazonul perfect a dispărut sub urme de pași, stropi de apă și râsete.
Și, culmea…
Casa mea nu părea mai urâtă.
Părea, pentru prima dată după moartea soției mele…
…un cămin.
M-am întors spre Irina.
— Dacă mai acceptați…
aș vrea să rămâneți alături de noi.
Cred că nu doar copiii mei au nevoie de dumneavoastră.
Ci și eu.
Irina închise încet carnețelul și zâmbi.
— Atunci mâine continuăm castelul.
Iar pentru prima dată după foarte mult timp, nu m-a mai interesat cum arătau pantofii mei.
Mă interesa doar că râsetele copiilor mei umpleau din nou curtea.
Și am înțeles, în sfârșit, că o copilărie fericită lasă uneori urme de noroi pe haine…
…dar niciodată regrete în suflet.