Polițistul intră primul în sufragerie.
În urma lui mai pășea un coleg, iar întreaga încăpere amuți.
Andrei se ridică brusc de la masă.
— Ce înseamnă asta?
Agentul își scoase legitimația.
— Bună ziua. Am venit în legătură cu plângerea depusă de doamna Sofia Rotaru.
Mirela încercă să zâmbească.
— Cred că este o neînțelegere…
— Nu este, răspunse polițistul calm.
M-am așezat din nou pe scaun și mi-am sprijinit cârja de masă.
— Domnule agent, cred că este momentul.
El încuviință.
Am scos din geantă un plic.
Nu era gros.
Doar câteva fotografii și un stick de memorie.
Andrei se uită nedumerit.
— Ce-i asta?
L-am privit pentru prima dată fără teamă.
— Adevărul.
Agentul introduse stick-ul în televizor.
Pe ecran apăru imaginea camerei de supraveghere de la intrarea casei.
Se vedeam coborând încet scările.
În spatele meu apărea Mirela.
Pentru câteva secunde părea că mă urmează liniștită.
Apoi ridică ambele mâini…
…și mă împinse cu putere.
În sufragerie se făcu o liniște cumplită.
Se auzi doar zgomotul căderii mele pe trepte.
Mirela păli.
— Nu… nu este…
Vocea i se frânse.
Agentul opri înregistrarea.
— Filmarea a fost ridicată și verificată în cadrul anchetei.
Andrei se întoarse speriat spre soția lui.
— Mirela…
Ea începu să plângă.
— Eu doar…
Dar nu mai găsi nicio explicație.
M-am uitat direct la fiul meu.
— Acum câteva minute ai spus că am meritat.
Mai crezi asta?
Andrei coborî privirea.
Nu răspunse.
Am deschis apoi plicul.
— Și asta este doar o parte.
Am întins câteva extrase de cont.
— În ultimele luni au dispărut din conturile firmei aproape trei sute de mii de lei.
Contabilul și avocatul meu au predat deja toate documentele autorităților.
Andrei făcu un pas înapoi.
— Mamă… ascultă-mă…
— Te-am ascultat ani întregi.
Acum este rândul tău.
Agentul se apropie de Mirela.
— Doamnă, va trebui să ne însoțiți.
Femeia izbucni.
— Sofia! Te rog! Putem discuta!
Am clătinat încet din cap.
— Am încercat să discut cu voi înainte să mă împingi pe scări.
Tu ai ales alt drum.
În timp ce polițiștii o conduceau spre ușă, Andrei îngenunche în fața mea.
Pentru prima dată după foarte mulți ani, îl vedeam speriat.
— Mamă… iartă-mă…
L-am privit lung.
Mi-am amintit de băiețelul pe care îl ținusem în brațe.
De adolescentul pentru care făcusem orice.
Și de bărbatul care râsese când îi spusesem că soția lui mă împinsese pe scări.
— Te iubesc pentru că ești fiul meu.
Dar nu te mai pot lăsa să-mi distrugi viața.
Ochii i se umplură de lacrimi.
— Unde o să merg?
— Nu pe stradă.
Ți-am plătit chiria pentru următoarele trei luni.
Ai timp să-ți refaci viața.
Dar nu în casa pe care eu și tatăl tău am construit-o.
Agentul îi întinse documentele.
— Există și un ordin de protecție provizoriu. Până la finalizarea cercetărilor, nu aveți voie să vă apropiați de această locuință.
Andrei nu mai spuse nimic.
Își șterse lacrimile și ieși încet, fără să privească înapoi.
Când ușa s-a închis, am rămas singură în sufragerie.
M-am uitat la fotografia lui Radu, așezată pe bibliotecă.
— Am reușit, șoptii.
Nu să mă răzbun.
Ci să-mi recuperez demnitatea.
În după-amiaza aceea am înțeles că cel mai greu lucru pentru o mamă nu este să-și piardă averea.
Este să accepte că, uneori, trebuie să-și lase propriul copil să suporte consecințele faptelor lui.
Iar eu făcusem, în sfârșit, ceea ce ar fi trebuit să fac cu mult timp înainte.